Sabotajul sistemului educational

Ce nu aş vrea să audă copilul meu

Ideea articolului mi-a fost inspirată de tata. Care, exasperat (săracul) de observaţiile mele referitoare la relaţia cu nepotu-su (“nu-i mai zi aşa”/”nu vreau să audă asta”/”nu vreau să înveţe asta” etc), m-a rugat într-o zi să-i fac o listă scrisă cu tot ce nu vreau să i se spună copilului meu. Aşa că, în continuare, urmează lista. Dacă şi voi aveţi astfel de liste, mi-ar plăcea să le confruntăm.

Ideile le-am scris în ordinea în care mi-au venit în cap, nu neapărat în ordinea frecvenţei cu care le aud/a importanţei/a gradului în care mă enervează. Şi (dacă, ştiu eu, ajunge tata să-mi citească blogul  ) NU sunt toate inspirate de el şi de mama (etichetările negative nu sunt inspirate de ei, mai degrabă cele dubios-de-laudative). Majoritatea sunt replici standard aplicate, la noi, copiilor. Din păcate, zic eu…

1. Eşti rău/obraznic! (cu variantele: “nu mai fi rău/obraznic” sau, “pozitiv”, “fii cuminte!”– ăsta din urmă, de obicei, pe un ton autoritaro-ameninţător, de ăla care taie tot efectul de programare neurolingvistică pozitivă).

De ce nu suport replicile astea? Pentru că, în primul rând, nu sunt de acord cu etichetele şi educarea prin intermediul etichetelor (fie ele şi “pozitive”, sub formă de laudă forţată. Am aceeaşi repulsie şi faţă de pavlovianul: “vaaaaaai, ce cuminteeeee ai fooooost, braaaaavoo”). Eticheta presupune, dintru început, o distanţă ierarhică implicită între cel ce etichetează şi cel etichetat. Adică io, mama, autoritatea supremă implicită, decid fără drept de apel că tu, copilul, subordonatul implicit, ai fost “bun” sau “rău”. Judecata mea, evident, este mereu dreaptă şi eu, mama, autoritatea, nu sunt supusă greşelii, astfel încât îmi este permis să împart etichete subordonaţilor după propriile mele valori. Niţel eronat, nu?

În al doilea rând, dacă ţi se repetă mereu: “eşti rău” (sau “pozitivul” cu tentă expectativă“fii cuminte” – care se traduce “eu vreau şi am pretenţia de la tine să încetezi să fii ca acum, adică rău, şi să devii altfel, cuminte“)… atunci chiar începi, conştient sau nu, să crezi că ai o problemă. Mai ales pentru copii, care, oricum, au nevoie şi de aprecierile celor din jur pentru a-şi contura o imagine de sine şi încrederea în sine. Care, după prea multe astfel de replici “educative”,  se cam duc de râpă…

Iar variantele de etichetări pozitive, laudative… poate nu strică la fel de mult, dar nici sănătoase nu-s. Pentru că, ştiţi voi… spre deosebire de adulţi, copiii au, încă, inocenţa aia care îi pune în gardă ori de câte ori sesizează falsitea. Ok, eu nu contest că există pe lume bunicuţe care se extaziază sincer, fără falsitate, la fiecare pârţ (scuzaţi) al nepoţelului adorat. Cu toate acestea, copilul percepe manipularea şi controlul ascuns din spatele unor astfel de replici recompensatorii, pierzând, astfel, respectul faţă de adultul care îi tratează aşa. Şi nu e vorba de “răsfăţ” sau de “copil care te joacă pe degete”, cum spun babele, să nu le “suflăm în fund” că ni se “urcă în cap”. Este vorba, din contra, de o relaţie destul de echivocă. Se simte manipulat, controlat, dus cu zăhărelul ca să aibă un comportament “bun”? Va reacţiona întocmai, va oferi ceea ce se cere şi va învăţa, din asta, că tot ce contează în lume este să oferi aparenţele pentru care îţi iei “premiul”, fie el şi verbal. Va fi, poate, bine “dresat” social, va reacţiona “bine” la sistemul recompensatoriu. Dar în sinea lui, te va dispreţui, la fel cum va dispreţui masca pe care este nevoit să o adopte în locul eului său natural. Şi relaţia dintre adult şi copil se va reduce doar la un joc al manipulării, din care nimeni nu iese… mai “educat“.

De asemenea, dacă adultul tratează copilul doar cu laude exagerate de tip etichetă (“eşti un copil minunat, fantastic, cuminte, deştept“), sau, mai rău, cu tentă expectativă (“ştiu că poţi, doar eşti un copil deştept!“), copilul fie va ajunge dependent de reacţia/admiraţia celor din jur (şi va căuta doar să impresioneze, nu să facă ce îi place lui), fie va resimţi continuupresiunea unei auto-depăşiri de care este condiţionată “doza” de drog, de laudă, de care a fost făcut dependent.

Mai multe despre problematica laudelor într-un articol absolut genial al psihologului Robin Grille.

Soluţiile sunt detaliate atât de frumos în articolul citat, încât eu nu mai insist (sâc, poate vă fac curioşi să-l citiţi!). Ca rezumat, subliniez doar două idei de bază:  să exprimăm judecăţi subiective, nu obiective şi să judecăm situaţia particulară, nu persoana în general (adică: “mie mi-a plăcut mult că ai cedat jucăria fratelui tău” şi nu “ce copil bun eşti“).

2. Nu ai voie! Ei, ori îs io o mamă tinerică rău, ori am memoria bună, ori chiar “voia” asta m-a supărat rău “la vremea mea”. Că o ţin minte. Auzeam “nu ai voie” şi… eram total nedumerită. Ce-i aia voie? (şi, după ce am înţeles ce înseamnă: voia cui?). Vă povesteam mai sus despre autoritatea maternă, aia fără de greşeală (glumesc cu tati că io, faţă de Cris, îs autoritatea mamară)? Ei bine, păi despre voia ei e vorba. Sau a autorităţii paterne. Sau a oricărei autorităţi adulte dornice de tiranii mărunte (evident, doar “spre binele copilului” şi  – cum altfel! – “cu rol educativ”).

Bun, şi ce ne facem cu prizele, vă întrebaţi? (Punem capace!) În general, eu prefer să creez copilului un mediu sigur, prin care poate explora liniştit, fără să trebuiască să stau cu ochii şi gura pe el (să nu menţionez că e şi mult mai comod aşa). Dar dacă nu se poate şi nu se poate, atunci faţă de acest abstract şi foarte nedrept-autoritar “nu ai voie!”, eu îl prefer pe “nu” (“nu” ş-atât sau, mai bine, “nu” plus o explicaţie pe înţelesul copilului – unde explicaţie nu înseamnă ameninţări şi induceri de frică de tipul “nu pune mâna pe priză că e au“!!).

3. Nu ţi-e ruşine?/Să-ţi fie ruşine! Probabil deja mi s-a făcut lene să scriu romane. Că vă trimit direct la o sursă, iarăşi faină rău, tot de pe siteul AP şi tot a lui Robin Grille. Articolul e atât de frumos scris, încât chiar nu are rost să repet eu. Esenţa e că ruşinea nu educă. Doar blochează capacitatea unei persoane de a exprima orice sentimente… în afară defurie. Un copil crescut în ruşine şi ruşinare e viitorul adult blocat afectiv, timid, incapabil să se exprime şi să se adapteze, perfecţionist până la patologic, poate cu un potenţial uriaş pe care nu îl poate transmite lumii, şi care, periodic (sau în cadrul familiei/al prietenilor foarte apropiaţi), reacţionează violent, prin crize de furie.

Fără alternative. Pe asta pur şi simplu nu vreau să o aud!

4. Nu poţi! (cu variantele îndulcite: “eşti mititel, încă nu poţi/aia e pentru copiii mari/pentru oamenii mari”. Sau şi mai îndulcite: “las’ să te ajute (mama/tanti/bica etc etc)” – asta fără vreo solicitarea de ajutor din partea copilului, înainte ca, măcar, să fi fost lăsat să încerce ceea ce-şi dorea să facă).  Indiferent de ambalaj, mesajul e acelaşi, foarte clar: “nu poţi, eşti incapabil să te descurci singur, aşa că depinzi de mine”. Nuuu, dragilor. Eu prefer ca feciorul meu să aibă propriile experienţe, nu să fie dus pe braţe atunci când nu o cere, vreau să fie liber şi să aibă încredere să încerce ceea ce-şi doreşte, chiar dacă eu ştiu deja că nu-i va reuşi. Nu doar rezultatul contează, ci şi procesul. Contează că ai păşit pe cale, nu unde ai ajuns, zice înţelepciunea chinezească. La fel cum farmecul muntelui, zic munţomanii, nu stă în alea 5 minute petrecute pe vârf. Şi nu cred că există iubitor adevărat de munte care să prefere să ajungă pe vârful Everestului cu elicopterul faţă de a escalada până la… 3000 m să zicem, pe propriile picioare.

Eu nu vreau să-mi trimit copilul cu elicopterul, vreau să-l las să urce cu piciorul şi să-l învăţ să se bucure de proces, nu de rezultat. Nu vreau să-i induc, pas după pas, presiunea dependenţei de mine. Din contra, chiar dacă, la vârsta lui de 1 an şi 10 luni, acesta este chiar o realitate, chiar este dependent în multe de mine… prefer să îl fac să o resimtă cât mai puţin. Şi prefer să-l las să se desprindă treptat, atunci când se simte pregătit să o facă. Prefer să-l mai las şi să cadă, pentru că şi asta îl ajută să-şi autodefinească, foarte corect,limitele.

Singura mea grijă? Să fiu mereu disponibilă atunci când revine (pentru a pleca din nou). Şi să-l susţin necondiţionat în ceea ce vrea să facă.

5. “Dacă faci (cutare chestie), ai să cazi şi ai să te loveşti!” (cu variante îmbunătăţite, să sune cât mai horror: “o să te doară”, “o să plângi” etc). Replica asta e oarecum legată de aia de mai sus, dar e ceva mai parşivă. Nu doar că zice “nu poţi”, dar te ameninţă. Şi creează condiţionări şi frici nefondate. Câte din fobiile şi blocajele din viaţa de adult nu se datorează, oare, unor astfel de replici bienvoitoare?

O persoană din familia mea (ca “fapt divers”, aceeaşi care mi-a indus mie o fobie de câini – pe care am depăşit-o greu şi cu muuult efort de voinţă – doar repetându-mi, în copilărie, “nu te apropia de câine că te muşcă”), are, parcă, o plăcere sadică în a-i spune lui Cris: “nu te urca pe scaun (de ex), că ai să faci buuf (pauză în care copilul se uită nedumerit)… şi ai să te loveşti.. şi ai să spui au… şi ai să plângi (pauză în care se uită dacă băiatul urmăreşte, apoi întăreşte din cap: daaa, ai să plââângiii)” :O I-a zis aşa de vreo două ori. Acu, dacă începe, nici nu mai aştept să termine… iau copilul pe sus şi îl scot din cameră, găsindu-i altă ocupaţie, în altă parte. Nici nu m-am mai complicat să îi explic. Oricum sunt nebună că îl port “crăcănat”, îl alaptez la mai mult de 3 luni etc 

Evident, cred că nu mai e cazul să menţionez chestii precum “(dacă faci/nu faci cutare chestie), vine miliţianul să te ia/bau bau/moşul” etc etc. Deşi le-am auzit prin parc spuse altor copii, nu au apus încă (ba şi cu Cris ţin minte că a avut o bunicuţă băgăcioasă o tentativă de a scoate “miliţianul” la înaintare, dar i-am retezat-o eu scurt şi deloc politicos, cu un “mulţumesc, dar mă ocup eu, iar copilul oricum nu ştie de prostii dintr-astea”  ).

6. “Ia şi mănâncă, dacă nu, îţi mănânc eu tot!” Altă tâmpenie pentru care am făcut scandal unor rude. Mai ales că, în momentul în care a zburat porumbelul, copilul mânca bine-mersi. La fel cum sunt contra “îndopatului” copilului atunci când nu vrea să mănânce, consider că nici replica asta nu aduce nimic bun. Din contra. Doar multă nesiguranţă, doar ameninţare, doar viitoare probleme cu alimentaţia (eating-disorders). Care e sensul să ameninţi un copil că, dacă nu mănâncă acum (fie că vrea sau nu), i se va lua mâncarea? Ce minte bolnavă (io am un nod în gât de nervi numai când scriu) s-a gândit să inducă frica asta unui copil?

7. “Încă mai sugi? Vaaai, ce ruşineeee! Eşti prea mare pentru aşa ceva!” Asta ar putea fi inclusă la capitolul “ruşinare”, dar, pe mine, mă enervează suficient încât să îi dedic un capitol separat. Pe lângă faptul că e o băgare în seamă absolut nejustificată şi o totală lipsă de respect faţă de mine ca mamă (eu sunt acolo, mie mi se judecă alegerile, dar adresarea se face indirect, nu mie, ci copilului, de parcă nici n-aş fi prezentă), replica în sine e şi foarteilogică. Acelaşi copilaş care e “prea mic” pentru orice ar vrea el să întreprindă de unul singur, devine, deodată, “prea mare” pentru ceva. Şi acel ceva este… ceva de mâncare (există limită superioară de vârstă pentru mâncăruri? Poţi fi “prea mare” pentru a mânca ceva?). Şi foarte împotriva recomandărilor OMS (care spun că un copil trebuie alăptat exclusiv în primele 6 luni, apoi, în paralel cu solidele, se va continua alăptarea până la 2 ani şi peste“).

Aşa că rog insistent binevoitorii care nu au habar ce vorbesc să se abţină. La replica asta, răspund în funcţie de moment, de la un foaarte sec „vă rog să nu-i mai spuneţi asta copilului meu, îl voi alăpta cât vrem noi doi şi nu e nicio ruşine” la replici sarcastice. Oricum, insistent rog… nu mai spuneţi asta copiilor!

8. “Spune “săru-mâna”!” Sau “mulţumesc”. Sau “pardon”. Sau, mai incolo, “o poezie” (la asta cu poezia am deja textul pregătit: “ştie, cum să nu ştie poezii, dar preferă să asculte…nu-i aşa că-i spuneţi dvs. o poezie?” - plus una bucată rânjet care să dea de înţeles cam care e părerea mea despre cei care văd în orice copil un actor de circ bine dresat).  Şi, bineînţeles, orice părinte care vrea să-şi ridice în slăvi propriile “competenţe în educarea copiilor” nu va uita, demonstrativ, de faţă cu un public adult, nici celebrul – şi atât de umilitorul!! -… “cum spuuui?”.

Astea iar cred că mi-au lăsat ceva sechele. Pentru că, pur şi simplu, mi se face rău când le aud. Prefer să am parte de un mic “needucat” decât să folosesc, vreodată, una dintre replicile astea pe copilul meu. La fel cum mă scot din sărite şi cei care îi zic lui Cris “paaa” de 100 de ori, doar-doar o răspunde. Şi, poate, în sinea lor, se miră de ce eu nu reacţionez cu “haai, spune paaaa lu neneaaa“. Uite nu. Copiii nu-s robotei, să le înregistrezi “poezia” şi ei să o recite în circumstanţa x. Când va dori să salute, o va face. Pentru că da, îi voi explica,atunci când va înţelege, ce înseamnă aceste formule şi când se folosesc şi de ce. Dar fără presiuni, fără “cum spuuui”-ul ăla care pe mine mă făcea să urăsc vizitele şi adulţii şifăţărnicia lor (aia în care copilul e luat în şuturi că nu zice “săru-mâna” nu ştiu cărei “tanti”, aceeaşi tanti pe care mama, peste jum de oră, o bârfeşte cu o terţă; aia în care tre să urezi “bună ziua” celui care ţi-a lovit câinele drag de la scară, când tu i-ai transmite ceva din… total alt registru). Şi până va înţelege, am grijă să nu uit să audă mereu “bună”, “mulţumesc”, “pardon” etc în relaţiile din jur. Şi, mai ales, să nu uit să îi spun lui“mulţumesc” când mă ajută etc. Copiii nu excelează în a asculta ce li se spune, în schimb… sunt aşi în copierea modelelor comportmentale din jur. Exact ăsta e principiul pe care vreau să merg în educaţia copiilor mei. Nu frecare la cap…  ci exemple bune.

Pare simplu dar… nu e. E o muncă enormă… o luptă continuă cu toate “setările greşite” cu care noi, părinţii, am fost trimişi în lume.

Şi pentru că am ajuns aici… nu, nu vă închipuiţi că eu sunt mama-model care respectă mereu tot ce am scris mai sus. Din contra. Fac o mulţime de greşeli, pentru că, repet, e foarte greu de învins modelul parental asimilat în copilărie. Adică mai scap (şi mă mir şi eu de unde vin) câte-un “nu-i voie”, câte-un “dacă nu mănânci, nu mergem în mall” şi alte astfel de treburi… triste  Dar consider că lista de mai sus e… un model pe care mă chinui să-l urmez cât mai mult posibil. Chiar dacă nu reuşesc 100%. Măcar văd un pas înainte în conştientizarea faptului că astfel de texte nu sunt sănătoase…

Şi asta rog şi pe cei din anturajul copilului meu. Şi le mulţumesc în avans pentru înţelegere şi răbdare şi deschidere.

Lista nu e nici pe departe completă, sigur voi mai adăuga, în timp, măcar şi-n comentarii. Vă invit să faceţi acelaşi lucru.

Şi dedic acest articol tuturor copiilor din noi, adulţii de azi, pe care astfel de replici i-au umilit, durut, ruşinat, inhibat, supărat… şi care, citind, promit ca măcar o parte din aceste texte să nu le transmită mai departe propriilor copii…

http://www.wrapsling.ro/blog/2011/11/25/ce-nu-as-vrea-sa-auda-copilul-meu/

Casatoria si copiii

Ca sa putem intelege cum ajungem la casatorie trebuie mai intai sa ne uitam cum ne alegem partenerii si cum functioneaza relatiile. De mici copii incarcam programe in minte. Programele incarcate prin invatare nu ne fac functionali ci ne fac sclavi, tu trebuie sa fi ascultator si supus adultilor. Asta e programul de baza in copilarie. Asta pe tine te va face mereu sa te simti mic, neputincios, dependent, sa astepti sa ti se spuna ce sa faci, sa ceri voie, sa faci pe plac altora, sa ai grija sa respecti regulile impuse, sa te manifesti intr-un anume mod. Pe scurt te anuleaza pe tine si te face dependent mereu de un altul, inveti sa cauti in exterior totul anuland ce ai pe interior. Ajungi la maturitate gol pe dinauntru si cu asteptari din afara. Cauti la celalalt tot ceea ce nu se regaseste in tine. Tot ce mai ai pe dinauntru sunt frustrari, frici si neincredere in propria fiinta. Astea s-au nascut datorita anularii de sine. Si mergi spre altul pentru a obtine ceea ce tu nu ai. Si pentru ca stii ca trebuie sa-ti maschezi cumva lipsurile pentru a da bine iti creezi o masca. Rezonanta functioneaza si vei atrage pe cineva ca tine, cu aceeasi masca. Doi oameni goi pe dinauntru vor sa construiasca o relatie. Fundamental este imposibil, dar din inconstienta orice pare posibil daca tu muncesti la asta. De cate ori ti s-a spus ca trebuie sa muncesti la relatie? Ti s-a spus vreodata ca trebuie sa muncesti la tine si relatia va inflori? Nu. Mituri peste mituri care creeaza iluzii. Te vezi in relatia aceea din care nu primesti ce ai nevoie si in loc sa te uiti cu atentie inauntrul tau si la celalalt, sa vezi ce se poate face, daca se poate face ceva sau nu, si daca nu e posibil sa va despartiti, tu alegi sa te casatoresti. Pentru ca orice relatie functionala se presupune ca se lasa cu casatorie. Si ce dovada mai mare de iubire exista decat faptul ca te-a cerut de sot/sotie? Daca e dispus sa-si imparta viata cu tine clar te iubeste, nu-i asa? Probabil ti-a scapat ca nu viata o imparte ci golurile interioare, iar tu faci la fel. In loc sa ne schimbam si sa muncim la noi preferam sa purtam masti si sa ne mascam defectele. Casatoria ascunde in spate relatia ta nefunctionala, e o fatada frumoasa. De ce ne casatorim? Ca sa avem siguranta iluziei ca am putea fi iubiti, apreciati si doriti si in speranta ca candva viata va deveni mai frumoasa, ca deh, asa ti s-a spus, viata e mai frumoasa in doi.

Acum ca esti casatorit, dupa o perioada cand mastile incep sa cada (ce rost are sa le mai sustii daca ai deja siguranta ca celalalt a semnat condamnarea pe viata de a sta langa tine indiferent?) observi ca tu de fapt nu ai o casnicie functionala, nu e ceea ce ti-ai dorit si devii constient de situatie. In schimb modul in care alegi sa rezolvi problema e facand acelasi lucru ca si atunci cand relatia nu functiona, ai gasit solutia salvatoare – mascarea problemei. Vei face copii pentru a salva relatia. Fie ca-i faci inainte de casatorie, fie ca sunt dupa, fie ca vrei sa agati pe cineva de tine cu un copil, ca e interes material, sentimental sau ii faci ca sa ai un rost in viata, ca sa umpli golul interior, din orice aparent motiv i-ai face in fundal e acelasi lucru: mascarea problemei. Problema inca exista, e in fiecare din cei doi, e golul din ei si din relatie, dar fiecare se preface ca daca pretinde ca nu exista o problema aceasta va disparea de la sine. Doar ti s-a spus ca timpul le rezolva pe toate, nu? Numai rabdare sa ai. Evident pana mori, dar asta se uita in general sa se adauge. Numai moartea te mai poate scoate din problemele pe care tu le-ai creat si pe care o viata eviti sa le confrunti si sa le rezolvi.

Revenind la copii, acum ai si 1,2,3 ingerasi de care sa te bucuri. Si te simti foarte bine, implinit, ai un rost in viata, cresti copiii si faci totul pentru ei. In momentul ala tu te-ai pus pe locul 2, pe locul 1 sunt copiii. Esti acelasi tu, cu acelasi gol interior, care tot nu are nimic de oferit. Si pentru ca refuzi cu incapatanare sa rezolvi problema din tine te distrugi nu numai pe tine ci si copiii tai. Crezi ca esti apt sa-i cresti, sa-i educi, sa le oferi un exemplu? Nu esti, dar iti pasa? Nu. In fata lumii si fata de tine ai scuza perfecta: esti capabil de atata iubire si ai o putere asa mare de sacrificiu incat pui copiii inaintea ta. Le oferi timpul tau, energia ta, atentia ta. Esti erou. Binenteles numai in capul tau si al celor ca tine. In spatele aparentelor sta lasitatea ta, lipsurile tale, frica, prostia si faptul ca ai fi capabil sa distrugi pana si un copil doar ca sa-ti salvezi fundul de la a recunoaste ca esti gol pe dinauntru si nu valorezi nimic. Copilul care vine la tine este o fiinta individuala, are dreptul la existenta, la a fi cine este el, a venit sa experimenteze viata si s-o descopere singur. Nici nu se naste bine si tu ii tai aripile, il faci dependent, il umplii de reguli si programe ca sa-l poti scoate in lume cu fundita si aprecieri de cat de ascultator si cuminte este. Felicitari! Ai distrus inca o fiinta umana. Sper ca iti dai si singur/a seama ca nu asta e drumul spre iluminare. Nu asta e drumul spre tine, nu asa vei obtine fericire si iubire. Programul copiii e incompatibil total cu iluminarea ta. Si nu pentru ca copilul e problema, ci pentru ca tu esti problema. Copilul nu are nevoie de tine decat ca sa-i asiguri un mediu in care se poate dezvolta. Atat! Nu are nevoie sa se joace cu tine, nu are nevoie sa-i spui tu ce sa faca, nu are nevoie sa stai pe capul lui, nu are nevoie sa fie purtat ca accesoriu si cu siguranta nu isi doreste sa faci din el proiectul vietii tale. El e aici pentru el, pentru experienta lui. Copilul tau e un Dumnezeu care se descurca singur, care are aripi, care ar putea face minuni daca l-ai lasa. In loc de asta, tu ti-l faci proiect, il educi, il faci dependent de tine, il faci ascultator si folositor tie si imaginii tale. Tu pozezi in mama, el in accesoriu.

De ce descriu toate aceste lucruri? Pentru ca marea majoritate a adultilor fac copiii asa. Stiu, traiti iluzia ca ii iubiti, ca i-ati dorit, ca sunteti apti sa-i cresteti. E doar o iluzie. Tu nu esti capabil sa te cresti nici pe tine. Dezvoltarea ta este incompatibila cu programele pe care tu le rulezi vizavi de copiii tai. In plus, programele tale afecteaza si dezvoltarea lor. Poti intelege asta? Tot timpul tau, energia ta, viata ta va fi dedicata distrugerii copilului prin educare. Nu numai ca nu lucrezi la tine dar il distrugi si pe el. Daca esti pe o cale constienta si vrei sa te schimbi va trebui sa te uiti bine la aspectul asta. Invata sa iti lasi copilul liber, invata-l sa se descurce singur, renunta la a ii mai impune limite si la a il mai educa, nu esti apt sa faci asta. Ia-ti atentia de la el, creste si daca nu-l tii tu de mana, creste mai bine liber decat dependent. Muta-ti atentia catre tine, incepe sa lucrezi la tine. Daca nu faci asta nici pe tine nu te repari si iti distrugi si copilul.

Pe langa copil mai ai si relatia de cuplu nefunctionala. Daca ai un partener care e dispus sa faca si el acelasi lucru ca si tine si ambii lucrati la voi orice se poate repara. Daca ai langa o fiinta care nu e dispusa sa lucreze la ea atunci iesi din casnicie. Decat o casnicie nefunctionala mai bine deloc. Casnicia nefunctionala e cel mai prost mediu de crestere pentru un copil. Ce vrei sa invete de la tine? Arta sacrificiului de sine? Sa fie las? Nu are nevoie de asta. Si nici tu nu ai. Asuma-ti repararea ta, asuma-ti greselile si rezolva-le, timpul nu rezolva nimic, doar trece iar tu vei pierde o viata degeaba. Si pe langa tine mai pleaca si un copil in viata dintr-un punct extrem de prost. Da-i sansa si da-ti si tie sansa la viata pentru ca nu ne putem fura la infinit unii altora sansele si sa ne asteptam la o lume mai buna!

Sursa: Asa se vede de la mine...

Ponyo on the Cliff (2008)

Un orăşel pe malul mării. Sosuke, un băieţel de cinci ani, trăieşte sus, pe o stâncă de unde priveliştea asupra mării e fabuloasă. Într-o dimineaţă, Sosuke o descoperă pe Ponyo, un peştişor de aur cu capul prins într-un borcan de gem. Salvată de băiat, Ponyo devine tot mai fascinată de acesta şi nu s-ar mai da dusă, dar Fujimoto, tatăl ei, un vrăjitor ce trăieşte pe fundul mării, o forţează să se întoarcă acasă. "Vreau să devin om", ţipă Ponyo, iar furia lui Fujimoto nu mai cunoaşte margini.

David Icke despre schimbarea de constiinta (2/2).avi

Şi roboţii se îndrăgostesc: Wall-E

Imaginaţi-vă Pământul în anul 2700, lăsat în grija unor roboţi care să îl cureţe de mormanele de gunoaie. Oamenii au plecat în spaţiul cosmic de multe generaţii, iar din mulţimea de roboţi rămaşi pe Pământ mai este funcţional doar WALL-E (Waste Allocation Load Lifter: Earth class). Filmul de animaţie cu acelaşi nume este o poveste de dragoste între acest roboţel simpatic şi Eve (Extra-Terrestrial Vegetation Evaluator), o sondă trimisă de pământenii auto-exilaţi  să cerceteze dacă a reapărut viaţa pe planeta noastră. Un film cu mesaj, amuzant şi foarte bine realizat. Vă invit din tot sufletul să îl vedeţi, mai ales alături de copii.

Îmi imaginez în continuare o scenă din deschiderea filmului, puţin altfel.

În fiecare zi, după ce îşi încarcă bateriile solare, Wall-e începe să compacteze grămezile de obiecte abandonate de oameni. Din când în când, găseşte tot felul de obiecte necunoscute pentru el. Cu mintea lui de robot, ce consideră că este funcţional sau interesant, aduce acasă. Într-o zi, scoate din grămadă un obiect plat, cu un ecran lucios, cam zgâriat.

Înainte să îl dea deoparte (ca pe multe alte obiecte neinteresante), îl cercetează pe toate părţile şi găseşte un buton, pe care îl mişcă. Ecranul începe să lumineze! Este o tabletă Asus Transformer. Îşi aminteşte că a mai găsit asemenea obiecte, dar nu reuşise să le deschidă (poate nu mai aveau energie). De data aceasta, tableta are şi un cablu de alimentare, şi un fel de stilou (micuţ pe lângă degetele lui metalice) cu care, dacă atinge ecranul, chiar şi zgâriat, poate face lucruri interesante.

Găseşte astfel în acea cutie fermecată imagini cu oameni fericiţi, sărbătorind, fotografii şi peisaje deosebite ale pământului plin de viaţă, şi, mai ales, descoperă o întreagă bibliotecă. Găseşte şi multe filme, nu doar “Hello, Dolly”, pe care l-a văzut prima oară în urmă cu 300 de ani pe o caseta video. Dorul lui de a fi cu altcineva se măreşte citind romanele şi poeziile ascunse până acum în acea tabletă magică.

De acum, nu se mai duce la culcare devreme în raftul lui din depozit. Îşi petrece timpul citind, privind imaginile frumoase, visând la iubire. Când va termina de citit cărţile şi de văzut filmele din această tabletă, cu siguranţă va fi găsit multe alte obiecte asemănătoare, foarte valoroase pentru el, pe care le va adăuga la colecţie.

Până când, într-o bună zi, apare Eve, iar aventura vieţii lui tocmai începe!

Vizionare plăcută!

Fiul - Osho

-  Pentru ca avem "datoria" de a ne iubi parintii, devenim ipocriti.
- Nevoia de a ne indeparta de influenta si de asteptarile parintilor.


Fiul-Osho

Cartea despre Barbati - Osho