Tu ce părere ai?

Pe o bancă, într-un parc, un dialog între mamă şi copilul ei, de 9-10 ani: cel mic îi povestea un conflict pe care-l avusese cu un coleg, iar mama îi tot cerea detalii despre motivele care au dus la ceartă. „Tu ce crezi, cum ar fi trebuit să fac?“ Întrebarea a răsărit pe buzele copilului, fără arţag, fără parapon, candid şi sincer. Aştepta răspunsul curios şi fără rezerve. 

Auzim rar în spaţiul public românesc, în viaţa noastră de zi cu zi, această întrebare: o invitaţie sinceră, onestă la dialog. În general, comunicarea cu celălalt, la televizor, în ziare, la serviciu, se produce de pe poziţii de forţă: intrăm în conversaţie cu baioneta în poziţii de tragere, fiindcă avem de apărat certitudini, principii. Acuzăm, înainte de a căuta răspunsuri, înlocuim reflecţia cu ţîfna şi curiozitatea cu ocările. N-avem parteneri de dialog, ci adversari. Nu mai există plăcerea de a dezbate un subiect, ci dorinţa de a domina auditoriul, oricare ar fi el, politic, cultural, amical. O carte, o conferinţă, un articol, o emisiune sînt toate, sau ar trebui să fie, o invitaţie de a răspunde la întrebarea: „Tu ce părere ai?“. Rămînem însă indiferenţi în faţa ei, dacă răspunsul nu îndeamnă la gîlceavă, dacă nu naşte sămînţă de scandal. Vrem rar să aflăm părerea celuilalt. Vrem doar să se ştie părerea noastră. Iar pentru asta, nu precupeţim nici un efort şi nici o regulă de civilitate, de dialog nu ni se pare de netrecut. 

Un bun prilej de a exersa arta conversaţiei, bucuria dialogului fără înfrînţi şi învingători, fără baricade şi arme, este acela în care te afli lîngă copilul tău. Ştiu că, în faţa întrebărilor lui, a poveştilor din lumea lui, despre colegi, profesori sau prieteni, sîntem tentaţi, deseori, să-i oferim experienţa noastră, răspunsurile noastre ferme, adevărurile verificate pe pielea noastră, certitudinile obţinute din „viaţă“, cărţi şi ani de şcoală. Dar dacă regula rămîne mereu aceeaşi – el întreabă, eu răspund –, nu voi afla niciodată experienţa lui, adevărurile verificate pe pielea lui, certitudinile lui obţinute din „viaţă“, cărţi (atîtea cîte sînt) şi ani de şcoală. La întrebările lui despre lună şi stele, despre lume, filme sau prietenie, nu e rău să-i răspundem, din cînd în cînd, cu o întrebare: „Dar tu ce crezi despre asta?“. Să lăsăm deoparte formule infailibile de descurcat în viaţă sau răspunsuri şablon despre ce e bine şi ce e rău şi să descoperim alături de el noi căi de parcurs, noi legi de verificat, noi poveşti de trăit. 

Întrebarea aceasta, adresată fără ironie, fără superioritate şi cu încredere în capacitatea lui de a fi un bun interlocutor, îl poate face să creadă în propriile alegeri, opinii, reflecţii, experienţe; îl poate ajuta să desluşească mai repede problemele cu care se confruntă şi să găsească mai uşor soluţii pentru a le rezolva; dar mai ales, îl poate face să aibă mai multă încredere în tine, adultul care îl educă: va şti că întrebările lui nu-i vor aduce răspunsuri care să-l copleşească, străine de preocupările lui şi indiferente la emoţiile şi căutările lui. Şi, nu în ultimul rînd, va învăţa să întrebe, la rîndul lui, „Tu ce crezi despre asta?“. Cu aceeaşi disponibilitate de a învăţa, de a afla, de a înţelege gîndurile celorlalţi, pe care i-ai oferit-o tu.

Maria Iordănescu, psiholog.