Copiilor nu le sunt de folos daruri nenumarate si bunuri peste masura, ei au nevoie de dragoste, afectiune si atentie

Inainte de orice as dori sa va povestesc cate ceva despre mine. Nu sunt o persoana facila,

din contra, sunt una din fiintele care cauta, scormonesc, contesta si isi bazeaza logica nu

atat pe argumente stiintifice, cat pe trairi sau experiente proprii. Nu pot spune ca sunt o

novice in domeniul paranomalului, caci inca din copilarie primesc mesaje si comunicari, insa

datorita pregatirii, ma uit intai la disfunctiile interlocutorului si abia apoi la capacitati .

Trebuie sa va spun, ca eu sunt psiholog si lucrez preponderent cu copiii. Am copii de

toate varstele si de toate categoriile sociale. Am copii a caror parinti ar trebui consiliati si

copii care au reale probleme de adaptare. Unii sunt introverti , altii exuberanti, dar toti la un

loc sunt suflete care incearca sa se adapteze la conditia de om, care incearca sa se ajusteze

la frecventa acestei planete, sa se integreze in societate si sa devina membri ai ei.

Spun tot timpul ca ar trebui infiintata o scoala a parintilor, care sa fie obligatorie inainte

de a aduce un suflet pe lume. Copiilor nu le sunt de folos daruri nenumarate si bunuri

peste masura, ei au nevoie de dragoste, afectiune si atentie, insa noi din lipsa de timp, sau

poate pentru ca suntem prea stresati si obositi, ii respingem, ii trimitem in camera lor sau afara

la joaca, sau mai rau lasam pe altii sa se ocupe de ei, de nevoile si problemele lor, de educatia lor, iar apoi ne intrebam cu cine seamana acest copil, agresiv sau timid, de la cine a

mostenit aceasta cruzime sau acest limbaj. Cautam in neam tot felul de asemanari - si

intotdeauna gasim vinovatii situati de partea cea mai slaba a arborelui genealogic - o facem

din dorinta de a ne ascunde noua insine esecul, din dorinta de a brava, de a ne amagi, insa

adanc in sufletul nostru sta ascunsa identitatea vinovatului, vinovat ce nu va fi niciodata

demascat, aratat lumii intregi, vinovat ce nu va fi adus nici macar la nivelul consiintei.

Cu asta ma lupt eu in fiecare zi. Uneori castig batalia, alteori o pierd sau nu se intampla

nimic, dar ce pot spune cu siguranta este faptul ca intre parinti si copii, in urma consilierii,

se infiripa o mica punte de legatura, ca un firicel luminos de ata, care creste si se ingroasa

cu fiecare mangaiere sau vorba buna, cu fiecare poveste citita, cu fiecare sarut de noapte

buna.

Dar sa revenim la povestea noastra. Tin minte ca era o dimineata de vara, cu cer

innorat. Era o atmosfera apasatoare, sufocanta. Am decis sa deschid geamul in speranta

ca usorul disconfort pe care il simteam va fi alungat de aerul proaspat. Nu ma simteam in

apele mele, aveam o usoara presiune in plexul solar; stiam ca aceasta apasare este

alarma mea interioara, care imi da de stire ca anumite evenimente mai putin agreabile mie,

urmeaza sa se produca. Speram din tot sufletul sa fie o alarma falsa, mai ales ca stiam ca

trebuie sa vina un baietel nou.

La ora stabilita acesta intra in cabinet impreuna cu mama sa.

Pustiul, un copil superb, cu ochii albastri precum cerul de vara, cu parul saten, ciufulit, era

imbracat intr-o pereche de blugi nu foarte noi si un tricou galben pe care scria Love me.

Ma gandesc ce bine ar fi sa scriem pe hainele tuturor copiilor lubiti-ma. In felul acesta nu

am mai uita. Se uita lung la mine, dupa care se aseza hotarat pe fotoliu. Aflu, desi stiam

din fisa, ca se numeste David (aici nu este numele lui real) si ca are 7 ani.

De obicei, dupa o scurta perioada de acomodare, cand simt ca pot comunica cu copilul,

rog parintele insotitor sa astepte in sala de asteptare, insa spre surprinderea mea, David ii

spune mamei lui sa plece.

Sunt intrigata de reactia lui, mai ales ca nu adusesem vorba despre asa ceva si incerc

sa ma lamuresc. Aflu de la el ca a fost adus aici de catre mama lui ca urmare a faptului

ca el aude "o voce in cap, ca si cum ar fi la telefon", care ii vorbeste si pe care o intreaba

vrute si nevrute, inclusiv cum sa treaca la anumite niveluri pe calculator, voce care

intotdeauna ii da raspunsuri corecte.

ll Intreb daca stie cum se numeste acea voce si imi spune ca el iI cheama cu numele

de Agthon, ca acesta vine dintr-o alta constelate, din care a sosit si el la reincarnare, si

ca au stabilit sa ramana in contact pe toata durata sederii lui aici, pe acest pamant. II intreb

cat va sta pe la noi si imi raspunde ca daca ar fi sa numaram in anii actuali ar fi cam 200, insa

curand vom socoti altfel timpui si de aceea nu imi poate spune.

Am continuat discutia aproape o ora si am ramas uimita de maturitatea si

profunzimea raspunsuri lor sale. Am aflat pe parcursul discutiei ca unele dintre raspunsuri

erau date de ,,vocea de la telefonul din cap".

Inainte sa iasa pe usa camerei, s-a intors catre mine si mi-a spus ca aseara dupa ce

aflase de la mama lui ca trebuie sa vina la mine, Aghton i-a spus sa-i transmita psiholoagei

ca o roaga sa scrie tot ceea ce va discuta cu el intr-o carte, chiar daca nu ii este pe plac si

totodata, ca el sa fie crezut ca ceea ce spune este real, sa nu ii para rau dupa vaza pe care

a spart-o acasa, de dimineata, cand a incercat sa inchida geamul.

Va inchipuiti ce senzatie de panica am trait in acel moment, mai ales ca eram singura

care stiam acest lucru!

In acea clipa am avut confirmarea ca toate trairile si experientele lui erau reale. Era ca

si cum deodata un val gros mi se ridicase de pe ochi. Atunci mi-am dat seama ca ideile

de la care plecam, chiar daca se pot numi deformatie profesionala si anume ca ceea ce

aude este rodul unei imaginatii bogate, a unor trairi ezoterice de natura schizofrenica, sau

a unor comunicari izvorate din dorinta de a avea ceva in plus fata de ceilalti, de a fi

diferit fata de medie, sunt nefondate.

Asa am ajuns astazi aici, in postura de scriitor. Am incercat, bineanteles sub indrumarea

lui, sa adun cele mai importante mesaje primite. Vi le redau exact asa cum au venit, fara a

face corecturi, spre a pastra autenticitatea si acuratetea lor.

Va multumesc anticipat pentru timpul alocat citirii acestei carii. Unii o vor considera o

nebunie, altii o vor intelege. Primilor le cer iertare, celorlalti le doresc sa isi gaseasca drumul

si sa-si constientizeze misiunea.




Inuaki, reptilianul din mine-p1