Scopul relatiilor

Pericolele utilizării gelurilor antibacteriene de mana !! Atentie mamici!

Gelurile de curăţare antibacteriene de mână par a fi o idee bună atunci când te afli într-o situaţie când nu ai la îndemână apă şi săpun să-ţi clăteşti mâinile. Cu toate că aceste produse şi-au dovedit capacitatea de a ucide bacteriile, ele au, în acelaşi timp, o latură periculoasă. Descoperiţi mai jos, ce se ascunde în aceste presupuse produse „de curăţare”.
Triclosanul
Triclosanul este un ingredient adăugat în multe produse pentru a preveni dezvoltarea bacteriilor. Se regăseşte în toate, începând de la săpunuri şi până la jucării şi chiar la îmbrăcăminte. De asemenea, triclosanul se adaugă în gelurile de curăţare a mâinilor împotriva bacteriilor.
Dacă aruncăm o privire asupra triclosanului, este un produs chimic destul de inutil.Administraţia Medicamentelor şi Alimentelor nu a găsit nici măcar un beneficiu pentru sănătate al triclosanului. Chiar dacă ucide bacteriile, acesta poate contribui la transformarea bacteriilor rezistente la antibiotice. Cu alte cuvinte, ajută la crearea de super-bacterii.
Aşadar, făceţi-vă un bine propriu şi fiţi foarte atenţi când cumpăraţi un gel antibacterian, alegeţi unul care nu conţine pe etichetă triclosan.
Parabenii
Multe geluri antibacteriene convenţionale sunt încărcate cu parabeni, substanţe chimice utilizate pentru a preveni dezvoltarea microbilor în produse. Se găsesc adesea în produsele de îngrijire personală care conţin apă, cum ar fi şamponul, balsamul, gelurile de corp, săpunuri şi, binînţeles, gelurile antibacteriene de mână.
Următoarea dată când veţi merge să cumpăraţi un gel antibacterian, fiţi atenţi la următorii patru parabeni:
- Etilparaben
- Butilparaben
– Metilparaben
– Propilparaben
Parfumul
Dacă dezinfectantul de mâini pe care îl cumpăraţi are parfum, cu certitudine el este încărcat cu substanţe chimice toxice. Deoarece reţeta unui parfum este considerată o informaţie confidenţială, companiile producătoate nu sunt obligate să dezvăluie ingredientele care alcătuiesc mirosurile produselor lor. Amestecurile de parfum au fost asociate cu alergii, dermatite, detresă respiratorie şi efecte potenţiale asupra sistemului de reproducere.

Rezistenţa bacteriană
Până acum am tot auzit despre existenţa super-bacteriilor. Produsele cum sunt dezinfectanţii de mână şi săpunurile antibacteriene duc la un risc crescut de a dezvolta bacterii rezistente la tratament. Anumite tulpini de bacterii devin rezistente la antibiotice, chiar şi la cele mai puternice. Cu toate acestea, mulţi oameni continuă să folosească dezinfectanţii de mână etichetaţi ca fiind „antibacterieni”.

Opţiuni mai bune
Amintiţi-vă că apa şi săpunul sunt cele mai bune opţiuni pentru a avea într-adevăr mâinile curate. Dar în momentul în care chiar nu există opţiunea de a folosi apa şi săpunul, alegeţi să folosiţi un gel antibacterian natural

Educatia acasa, Sorina Oprean

Un arcticol minunat, preluat de pe site-ul: http://tzukutzaworld.wordpress.com/educatia-acasa/

“Natura ne aseamana. Educatia ne deosebeste.” (Confucius)

In Europa exista mii de familii care practica homeschooling sau isi educa si invata copiii acasa. Este o optiune educativa recunoscuta in mod legal in aproape toate tarile occidentale.

Inainte sa imi pun problema sa am copii, niciodata nu m-am intrebat daca ii voi duce la scoala. Era ceva deja asimilat, astfel incat, cand am devenit mama pentru prima oara, m-am mirat singura de dorinta tot mai clara de a nu ma separa de fetita mea nici macar ca sa o duc la gradinita, la o varsta la care 99% din copiii pe care ii cunosteam erau deja integrati intr-o institutie de acest gen.

Unul dintre motivele mele a rezultat din faptul ca sunt emigranta. Locuiesc in Spania de 20 de ani, m-am casatorit cu un spaniol si, dinainte de a se naste cei doi copii ai mei, stiam ca vreau sa ii invat limba romana. Or, acest lucru e foarte greu, daca nu aproape imposibil, atunci cand merg la gradinita sau la scoala. Este stiut ca o limba se invata cu atat mai repede si mai bine cu cat esti mai mult timp in contact cu ea. Intr-un context in care numai eu vorbeam limba romana acasa, si in anturajul familiei noastre, faptul ca puteam sta cu copiii cea mai mare parte a timpului era primordial pentru ca ei sa invete cat de cat bine limba mea materna. Acesta a fost motivul principal pentru care copiii mei nu au fost niciodata la gradinita. In ceea ce priveste scoala – si avand in vedere ca in Spania toata lumea stie ca “scolarizarea obligatorie” incepe la 6 ani –, asteptam cu teama momentul in care copiii vor implini aceasta varsta, intrucat eram si eu convinsa ca va “trebui” sa ii duc la scoala, desi ideea nu imi suradea deloc.
Intamplarea a facut insa sa dau peste un articol despre o organizatie care se numea “Crecer Sin Escuela” (“Sa cresti fara scoala” – echivalenta spaniola a cunoscutei “Growing Without Schooling”, fondata de John Holt in SUA) si sa aflu ca exista educatia sau invatatul acasa. Asta s-a intamplat cand fata mea cea mare avea 4 ani si baiatul 2 ani. M-am interesat de aceasta optiune educationala, am cerut informatii chiar de la organizatia respectiva si nu am mai avut nici o indoiala. Sotul meu a fost mai sceptic la inceput si trebuie sa ii fiu recunoscatoare pana in ziua de azi pentru votul de incredere acordat si pentru ca a acceptat sa incerce un mod de a educa complet diferit fata de ceea ce cunostea el si fata de ceea ce admite societatea in care traim, in general.
Marturisesc ca, in afara de motivul initial, cel al bilingvismului familiei noastre, s-au adaugat imediat si altele de ordin pedagogic si etic. Nu puteam sa nu ma gandesc la anii pierduti in scoala si in liceu, ani in care nu invatasem aproape nimic care sa imi poate folosi mai tarziu in viata. Mi-am dat seama, aproape de varsta de 30 de ani, ca am inceput sa invat cu adevarat ce e viata si cum trebuie sa ma descurc in vartejul ei abia dupa varsta de 18 ani, cand am scapat de “obligatia” invatamantului obligatoriu. Mi-am adus aminte de anii din copilarie (intre 6 si 10 ani) in care mama sedea cu noi se ne explice tot ce nu intelegeam la scoala (pentru ca era ori prost, ori prea putin, ori prea repede explicat), toate dupa-amiezele in care, dupa ce deja statusem 4 sau 5 ore dimineata la scoala, trebuia sa mai sedem inca 2 sau 3 ore ca sa ne “facem temele”, cand noua ne tanjea sufletul si trupul dupa cateva ore de jucat afara cu copiii din vecini.

Mi-am adus aminte ca am invatat sa socializez cu adevarat cu familia mea si cu acesti copii, pentru ca doar atunci aveam timp sa stau de vorba cu cei din jur si sa fac cu ei schimb de idei si de notiuni. Mi-am adus aminte cum ma plictiseam la ore pentru ca materia era plicticoasa si prost explicata sau pentru ca profesorii nu aveau chef sau timp sa ne explice totul intr-o maniera mai creativa si mai aproape de realitate si de viata de zi cu zi pe care o traiam acasa. Mi-am adus aminte de momentele in care m-am simtit umilita inclasa de colegi sau profesori, desi trebuie sa recunosc ca am petrecut si momente placute in toti cei 12 ani de educatie de stat. Mi-am adus aminte cum scoala si liceul nici macar nu au reusit sa imi dea un nivel suficient si adecvat pentru a ma putea prezenta onorabil la examenul de admitere la Facultatea de Arhitectura, lucru pentru care a trebuit sa merg la meditatii cu profesori particulari timp de trei ani.
In sfarsit, mi-am adus aminte ca am iesit din scoala si din liceu fara sa fiu prea sigura pe mine, pe ceea ce stiam, pe ceea ce valoram cu adevarat ca om, si putina baza psihologica serioasa pe care o aveam si cu care am pornit la drum cu adevarat dupa 18 ani era ceaa primita de acasa sau de la prieteni – din mediile extrascolare pe care le frecventam.Toate reflectiile mele ma duceau catre aceeasi concluzie: scoala nu mi-a folosit la mare lucru, nu sunt acum persoana care sunt datorita ei, ci datorita familiei mele, prietenilor mei, culturii inconjuratoare din acea etapa a vietii mele (pana la 24 de ani, cand am parasit Romania, in 1990), colegilor de serviciu si informatiilor adunate fara sa imi dau seama din cartile pe care le citeam cu aviditate in perioada respectiva.
Toate astea m-au facut sa pun sub semnul intrebarii rolul scolii din ziua de azi cand am devenit mama, caci ma intrebam ce vreau eu pentru copiii mei, ce e mai bun pentru ei pentru a ajunge adulti autonomi si oameni dintr-o bucata. Asa m-am hotarat sa incerc sa ii invat acasa. Daca mama mea ma ajuta sa invat cum sa socotesc, cum sa scriu corect, daca ai mei m-au invatat sa vorbesc si m-au acompaniat cu drag sau cu nerabdare in procesul cresterii si al asimilarii de noi si noi cunostinte despre viata, si asta doar in orele lasate “libere” de scoala, de ce sa nu fac si eu asta direct cu copiii mei, fara sa mai piarda vremea inchisi si asezati intr-o clasa, alturi de alti 30 de copii, ascultand ceva care nu ii intereseaza la momentul respectiv, explicat de o persoana pe care nu o cunosc si care nu le e aproape sufleteste?
Din toate aceste cauze am urmat drumul educatiei acasa fara sa incercam nici macar o zi sistemul scolar oferit de stat. Scoala e aceeasi peste tot. In Romania aud aceleasi plangeri si critici la adresa sistemului scolar pe care le aud si in Spania sau in Franta, in Anglia, in Canada, in SUA, in Germania…Peste tot, parintii se plang ca nu se invata mai nimic in scoli, ca, desi nivelul academic se vrea mai ridicat, nivelul real al cunostintelor asimilate de copii e tot mai coborat. In Spania, rata de esec scolar (repetarea cursurilor de catre anumiti copii sau abandonul scolii inainte de vreme) este de aproape 40%. Orice institutie despre care ti s-ar spune ca are 40% rata de esec ar trebui inchisa imediat si cautate solutii pentru inlocuirea sau imbunatatirea ei. Intre timp, oamenii ar trebui sa aleaga liber alternativa cea mai buna si cu rata cea mai mica de esec.
Acum, copiii mei au 15, respectiv 13 ani, sunt copii normali, perfect integrati in societate, extrem de responsabili si centrati pe ceea ce doresc sa faca si sa invete, cu o autodisciplina pe care o invidiez si cu criterii proprii de logica. Sunt inca in formare, dar fac comparatia cu alti copii de varsta lor sau cu mine in aceeasi perioada din viata. Rezultatul ii favorizeaza pe copiii mei.

AVANTAJE SI DEZAVANTAJE
Am fost intrebata deseori care sunt avantajele si dezavantajele invatatului acasa. Sa fiu sincera, nu gasesc decat avantaje – singurul inconvenient fiind poate neintelegerea si lipsa de acceptare ale celor din jur, in cazul anumitor familii pe care le cunosc. Eu, personal, nu pot spune ca nu am fost respectata sau acceptata din cauza felului in care imi educ copiii.
Cel mai important avantaj este faptul ca avem un spatiu in care se poate dezvolta si o forma de inteligenta neacademica, pe langa instructia pur academica, centrata pe activitati familiale, discutii si spontaneitate. Sa ii asculti pe copiii tai, sa impartasesti cu ei experientele zilnice si sa ii incluzi in responsabilitatile cotidiene contribuie la educatia si dezvoltarea lor intr-un mod pe care scoala nu-l poate asigura. Dupa mai multi ani de cercetare, Alan Thomas, profesor si psiholog, a ajuns la concluzia ca foarte multe lucruri, de fapt, le invatam intr-un mod non-formal, prin ceea ce el numeste “invatare non-formala” (elemente non-cognitive) si “invatare conversationala” (elemente cognitive intentionate sau neintentionate). Noi ne bucuram de aceste conversatii zilnice, de fapt, acasa la noi. De multe ori, se creaza adevarate dezbateri pe marginea majoritatii aspectelor vietii – fie ele academice sau pur ludice –, discutii care ne ajuta sa tragem anumite concluzii sau, pur si simplu, sa intelegem mai bine aspectele dezbatute. De altfel, toata familia este in castig in urma acestor discutii, caci nu numai cei mici invata din ele, ci si cei mari!
Alte avantaje: educatia personalizata si individualizata pe care o primesc copiii; flexibilitatea si libertatea orarului, a programei de invatatura, a metodelor pedagogice; formarea copiilor in cadrul unui context democratic in care ei insisi pot alege ceea ce invata, in ritmul care li se potriveste; si, mai ales, legatura afectiva, care este motorul principal in procesul invataturii in cazul oricarei fiinte umane.
Apoi, mai e bucuria de a fi impreuna cu copiii tai, de a-i acompania in aventura cunoasterii, de a-i vedea atunci cand descopera ceva nou pentru ei, reactia lor, felul in care asimileaza aceste descoperiri. Toate acestea sunt comori pentru sufletul unui parinte, caci pentru ce alt motiv ne-am decis sa aducem fiinte noi pe lumea aceasta, decat sa ne bucuram de ele?
Alt avantaj este integrarea totala, de la inceput, in societate. E evident ca familia traieste in societate si e integrata in ea. Copiii traiesc viata de zi cu zi in familie, sunt prezenti la bucuriile, dar si la necazurile zilnice; trebuie sa coopereze cu ceilalti membri ai familiei, sa colaboreze la treburile casnice, sa vina in contact cu alte persoane cu care familia relationeaza. Casa devine in felul acesta un mic centru educativ care integreaza tot: biblioteca, centru ludic, clasa de instruire academica, sala de cinema, centru gastronomic etc. Copiii traiesc de cand se nasc in contextul vietii reale, viata pe care o vor trai cand vor fi adulti, relatiile interumane, felul in care trebuie sa te descurci zilnic, nu sunt separati de familie sau de societate, nu stau inchisi timp de cateva ore pe zi intr-o camera, complet desprinsi de realitatea inconjuratoare, ci dimpotriva.
Un alt avantaj pe care il apreciez tot mai mult pe masura ce trec anii: procesul invataturii, gresit crezut doar al copiilor, este de fapt un act colectiv, familial – invatam impreuna zi de zi, caci odata intrat pe fagasul educatiei acasa, iti dai seama ca parinte ca dinamica invatatului e complet diferita fata de cea din scoli. E evident ca nimeni pe lumea aceasta nu stie tot despre toate, intotdeauna vor avea lacune chiar si oamenii cei mai invatati de pe planeta. Nimeni nu poate fi expert in toate. Desigur ca parintii nu le stiu pe toate, unii chiar stiu foarte putin, si cu toate astea dorinta de a-i ajuta pe copiii lor ii impinge sa caute impreuna cu ei raspunsuri la intrebarile lor.

Uitam ca in ziua de azi avem acces la informatii de toate genurile. Avem la indemana biblioteci, suporturi media de toate tipurile, Internet, televiziune, radio, prieteni, rude. Nu mai traim in Evul Mediu. Dimpotriva, suntem conectati, vrem nu vrem, la retele mai mult sau mai putin de incredere, pline cu informatii de tot felul. Trebuie sa ne dezvoltam un criteriu pentru a le putea selecta, mai degraba!
E imposibil sa nu inveti intr-un asemenea context, decat daca esti complet rupt de societate. Anul trecut, baiatul meu m-a intrebat cum functioneaza televizorul. Eu habar nu aveam. Am un prieten inginer care locuieste in Canada si l-am intrebat eu pe el acelasi lucru. Mi-a explicat cu rabdare, prin e-mail, folosind scheme gasite pe Internet; dupa ce am inteles principiile, i le-am explicat si fiului meu.
Un alt avantaj este costul scazut al educatiei acasa. Contrar credintei generale, sa-ti inveti copiii acasa e mult mai ieftin decat sa ii duci la o scoala scumpa sau la un meditator! De altfel, evidenta e graitoare: fac parte dintr-o asociatie de familii homeschooler din Spania si absolut toti asociatii traiesc cu un singur salariu sau cu doua salarii mai mici, in cazul in care ambii parinti lucreaza cu orar partial. Avem si familii monoparentale – formate din mame singure si copii – in care parintele respectiv lucreaza acasa si deci se poate ocupa de ambele activitati: slujba si invatatul copiilor, dar e vorba tot de un singur salariu. De cele mai multe ori, salariile de-abia ajung la plafonul unui salariu mediu, ca sa nu spun ca multe dintre ele sunt chiar sub aceasta limita. Cu toate acestea, familiile respective au ales cu deplina responsabilitate traiul cu un venit mai mic, caci necesitatile educationale si bunastarea si sanatatea copiilor au atarnat mai greu in balanta lor.
Celor care imi spun ca invatatul acasa e o optiune scumpa, rezervata doar unei mici elite economice, le pun intrebarea-cheie: cati bogatasi sau milionari cunosc ei care sa isi invete copiii acasa? Pentru ca eu, in afara de cazuri singulare cum ar fi Julio Iglesias sau John Travolta, nu cunosc NICI UNUL! Majoritatea familiilor cu posibilitati economice ridicate isi duc copiii la scoli scumpe, private sau la internate in strainatate.
Asta e realitatea. Daca se tine cont ca acasa nu se cheltuie decat pe materialele educative (care pot varia de la manuale pana la cartile imprumutate de la Biblioteca Municipala sau la CD-uri si DVD-uri cu filme si documentare bine alese, imprumutate sau inchiriate de la video-cluburi sau de la prieteni, de la Internet pana la cartile din biblioteca personala sau la materiale cumparate sau confectionate acasa – multe din materiale se pot fabrica acasa! Exista o imensa varietate de posibilitati. Si, mult mai tarziu, pentru eventuali meditatori care sa il pregateasca intr-adevar pentru domeniul de activitate pe care copilul a decis sa-l exploreze, costul este extrem de scazut.
In orice caz, pentru cei care se refera la meditatorii privati, trebuie sa spunem ca si familiile copiilor scolarizati trebuie sa ii foloseasca in marea majoritate a cazurilor, deci cheltuiala lor e practic dubla – se aduna si ceea ce se cumpara pentru scoala, si ceea ce se plateste meditatorului. Pana la urma, poate rezulta ca scoala – chiar si publica – e mai scumpa decat educatia acasa!

Drepturi si libertate ideologica

Educatia acasa este o forma de a conserva spiritul critic si libertatea ideologica a copiilor in fata indoctrinarii impuse de sistem in scoli (fie publice, cu indoctrinare impusa de stat, fie de alt tip – religioase, de exemplu – cu indoctrinare combinata, stat/biserica).

Societatea din ziua de azi e de o diversitate si o complexitate pe care nici nu ne-o putem imagina in intregime, necesitatile educationale variaza de la familie la familie, de la copil la copil, este absolut imposibil ca un singur sistem educational sa le poata satisface pe toate.
In multe ocazii se pune problema ca, fiind educati acasa, copiii vor fi lipsiti de alte puncte de vedere care ar putea imbogati imaginea pe care o au despre univers in afara de cele aduse de parinti, dar realitatea este ca cei educati in familie cresc si se formeaza in si pentru comunitate, si vin in contact zilnic cu persoane de diferite varste si paturi sociale si invata sa-si formeze un criteriu propriu din tot ceea ce vad in jurul lor.
Doar dezvoltand ceva diferit se poate produce o schimbare, orice altceva va perpetua doar ceea ce deja exista, ceea ce deja cunoastem. In acest context, educatia acasa este o optiune pentru o schimbare aleasa de o minoritate, dar legitima din punctul de vedere al unei autentice libertati.
De altfel, din acest punct de vedere, copiii au si ei dreptul de a fi ascultati, si sa nu uitam ca lumea scolara este dominata in intregime de ierarhia adultilor si cei mici nu sunt consultati, cel putin nu in lucruri de relevanta reala pentru ei, ramanand astfel la cheremul acestor adulti necunoscuti lor, fara posibilitatea de a refuza sau negocia anumite linii directoare marcate de ei.
Am avut ocazia sa ascult de multe ori opiniile multor copii despre scoala, copii care nu mai asista la cursuri, si parerile lor nu sunt conditionate de nimeni, nici de scoala, nici de alti adulti, sunt liberi sa spuna ceea ce gandesc cu adevarat fara teama de represalii din partea nimanui. Majoritatea celor care au fost scolarizati chiar se simteau chinuiti si lipsiti de educatie in scoala, nu aveau nici un fel de randament, si nici placere, iar posibilitatea de a invata acasa a insemnat o eliberare. Copiii merita respect si atentie, tot atata cat i s-ar acorda si oricarui adult.
Inteligenta emotionala – un aspect important
Cum am spus, unul dintre marile avantaje ale educatiei acasa este sansa extraordinara a unui copil de a-si dezvolta inteligenta emotionala in mod optim.
Din pacate, sistemul educational oficial pune accentul pe cele trei activitati fundamentale – lectura, scrisul, socotitul – toate caracteristice emisferei stangi (dominata de rationalitate, analiza, logica, gandire liniara, in alb-negru, rigiditate), excluzand aproape complet educarea facultatilor emisferei drepte, care este sediul imaginatiei, orientarii spatiale, decodarii muzicii, culorii, ritmului, creativitatii, dominantele sale fiind intuitia si flexibilitatea.
Folosirea ambelor emisfere face sa creasca creativitatea si productivitatea noastra si mareste capacitatea noastra de gandire. De altfel, cercetarile din ultimul deceniu dau aceeasi importanta si coeficientului de inteligenta si coeficientului emotional. Acesti coeficienti se afla intr-o relatie de interdependenta, fiind incompleti si ineficienti unul fara celalalt. Coeficientul emotional ridicat face sa traim intens ceea ce ni se intampla si sa ne cunoastem mai bine, pe noi si pe cei din jur. In mod interesant, daca tinem cont ca totusi coeficientul de inteligenta este oarecum limitat de premisele genetice, coeficientul emotional este infinit ca posibilitati de dezvoltare si de crestere si maturizare.
Concluzie
Educatia acasa e un drept recunoscut de autoritatile internationale si pentru parinti, si pentru copii, e o optiune alternativa educatiei conventionale, o optiune care a demonstrat ca functioneaza in mare parte din tarile europene
In Romania, in ciuda democratiei si a noilor curente pedagogice, educatia acasa e inca necunoscuta si nerecunoscuta ca sistem educational viabil; ne mai ramane un drum lung de parcurs pentru ca aceasta optiune sa fie recunoscuta si normalizata.
Intre timp, parintii care am optat sa o punem in practica in familiile noastre continuam sa ne educam copiii cu respect, afectiune si incredere in capacitatile lor si vom continua sa dam informatii despre homeschooling, caci in acest proces ne aparam dreptul de alegere a celei mai bune educatii pentru copiii nostri, exercitandu-ne responsabilitatea ca parinti si constiinta si libertatea ca oameni.
(Text scris de Sorina Oprean, Spania – Membru al Directivei Asociatiei pentru Libera Educatie)
Sorina Oprean: Membru al Directivei Asociatiei pentru Libera Educatie (Asociación para la Libre Educación – asociatie fondata in 2003 de mai multe familii homeschooler in Spania) si mama a doi copii pe care ii educa acasa de 15 ani. Are studii de arhitectura si canto si actualmente dedica o parte importanta din timpul sau asociatiei tinand conferinte, elaborand documente oficiale, scriind articole in care face cunoscuta publicului aceasta optiune educationala, participand la diferite evenimente nationale si internationale relationate cu educatia, organizand ateliere si intalniri cu diverse personalitati din lumea educatiei.

John Taylor Gatto: Schooling is not Education

Un copil de 3 ani explica de ce nu e bine sa mananci carne

Vezi mai multe din Familie, casa, copii pe 220.ro

SPERIETOAREA DE A MÂNCA TOT DIN FARFURIE -

La un articol din Dilema Veche:

http://dilemaveche.ro/sectiune/tilc-show/articol/corentu-lume

am gasit un raspuns deosebit, il redau aici si multumesc autorului, Cezar Parlog

                                

                                 

SPERIETOAREA DE A MÂNCA TOT DIN FARFURIE

Ecranele TV-urilor, ba chiar şi difuzoarele aparatelor de radio, au început de ceva vreme să ne bombardeze, tot reamintindu-ne cum că “pentru o viaţă sănătoasă, evitaţi excesul de sare, zahăr şi grăsimi”.
Da, nici un neadevăr în cele zise, sînt perfect îndreptăţite îndrumările. Însă poate ar trebui să ne întoarcem puţin, ba chiar să zăbovim şi asupra unei ancestrale neaoşe poveţe:
“MĂNÎNCĂ TOT DIN FARFURIE!”
În alte vremi, prin cămine studenţeşti, internate, şi cu atît mai mult prin fosta (de un an şi patru luni, ori pentru T.R.-işti, doar de nouă) armie, nu mai era nevoie ca cineva să facă acest îndemn. Era o minune cum de se goleşte farfuria, înainte chiar de a începe să simţi “gustul” mîncării… Ba nici mirosul nu mai întîrzia cu mult mai mult.
“DACĂ NU MĂNÎNCI TOT DIN FARFURIE, NU TE UIŢI LA TELEVIZOR !”
Oare nu devine un prim pas spre obezitate acest îndemn, repetat uneori şi pentru felul unu, şi pentru al doilea?... Că în cazul deseretului, rar cred că trebuie să fie cazul…
“DACĂ MĂNÎNCI TOT DIN FARFURIE, ÎŢI DAU O BOMBOANĂ!”
De ce n-ar deveni mîncatul, în felul ăsta, o acţiune pe fond emoţional care devine o obişnuinţă implementată încă din copilărie, şi care în timp va avea un efect de bumerang?
“DACĂ NU MĂNÎNCI TOT DIN FARFURIE, RĂMÎI MIC ŞI PRICĂJIT!”
Şi nu doar bunica cu ale ei trucuri insista şi vrea ca tu să mănînci tot din farfurie…
Nu cumva în acest fel ne pierdem propriile limite culinare şi ajungem să luăm drept etalon pentru cît avem nevoie să mîncăm, farfuria? Nevoile organismului devenind astfel “călcate” în picioare” de limite artificiale impuse de un simplu obiect? Ş-atunci să umblăm la dimensiunea lor?
“MĂNÎNCĂ TOT DIN FARFURIE DACĂ VREI SĂ PRIMEŞTI DESERTUL!”
Apoi, nici nu este frumos… se înfundă chiuveta. După caz scurgerea de la maşina de spălat vase.
“DACĂ NU MĂNÎNCI TOT DIN FARFURIE NU MERGEM AFARĂ!”
În fond, la restaurant fiind, e normal să mănînci tot ce ai comandat. Apoi şi - evident, plătit. + 10% tips. Ba chiar, în caz contrar creezi oportunitatea, unui următor client, să se bucure de părţi “nevalorificate” din meniul tău. Din cele care au mai putut fi recuperate (spălate?). Există şi varianta credibilă a anulării acestei ”operaţiuni,, adăugînd un pumn de sare. Peste resturi. Alţii, plimbaţi mai des pe afară, au deja încetăţenită obişnuinţa de a solicita ca resturile să le fie puse în „traistă”. Pentru „cîine”, în fapt, pentru o următoare masă.
MĂNÎNCĂ TOT DIN FARFURIE!
O frază pe care o tot repetă la infinit părinţii, aşa cum şi ei au auzit-o cînd erau mici, şi aşa cum poate va ajunge şi mai departe. În vecii vecilor…

Dar oare în folclorul familial al altor naţii, cum este?

Cezar PÂRLOG

 

Ajutati-va copiii sa fie liberi - OSHO

 

 

Am primit urmatoarele randuri pe mail, si a trebuit sa le impartasesc aici, pentru ca explica foarte frumos relatia dintre parinte si copil, din mai multe puncte de vedere. Osho are intotdeauna o privire ampla asupra multor lucruri, si iata si acum parerea sa despre relatia parinte-copii. Daca aveti indoieli sau vinovatii in privinta indepartarii de parinti, Osho vine acum in ajutor, intarind ideea ca este menirea copiilor sa se distanteze de parinti. Cumva aici el descrie cam ceea ce se intampla in lumea animalelor. Parintii isi cresc puii apoi ii alunga in salbaticie pentru a putea sa se descurce singuri pe baza celor invatate de la parinti. Intr-o zi am vazut pe balconul meu un porumbel mare care isi invata puiul sa zboare. Se tot plimba pe pervazul balconului cu el, iar puiul se vedea ca era tare speriat, la un moment dat, porumbelul mare l-a impins pe cel mic de pe pervaz iar acesta a zburat, chiar bine, pot spune, pana pe urmatorul pervaz. Cam asta e si menirea noastra, sa ne luam zborul, si Osho chiar o spune bine:

“Toți părinții își fac speranțe și prin aceste speranțe își distrug copiii. Trebuie să te eliberezi de părinți. Așa cum într-o zi ieși din pântecul mamei… După 9 luni, copilul își părăsește mama. Oricât de golită s-ar simți ea, copilul trebuie să părăsească trupul ei. Vine și o altă zi în viață, când copilul va părăsi așteptările părinților. De-abia atunci, pentru prima oară, va deveni o ființă cu propriile drepturi, pe propriile picioare. Atunci va deveni cu adevărat liber. Dacă părinții sunt atenți și înțelegători, își vor ajuta copilul să devină liber cât mai repede. Nu-l vor condiționa pentru a-l folosi, ci îl vor ajuta să trăiască în iubire. Așa se va naște o lume nouă, în care oamenii vor munci din iubire. Tâmplarul va munci pentru că iubește lemnul. Profesorul va preda pentru că iubește învățătura. Cizmarul va face pantofi pentru că-și iubește meseria. Dar acum se întâmplă ceva foarte neclar. Cizmarul a devenit chirurg, iar chirurgul a devenit cizmar. Amândoi sunt furioși. Tâmplarul este politician, politicianul este tâmplar. Și ei sunt furioși. Toată existența pare să fie furioasă. Uitați-vă în jur, la fețele oamenilor: unul e mai furios decât altul. Fiecare pare să nu fie acolo unde trebuie. Niciunul nu se simte împlinit, nu-și simte utilitatea, și acest lucru îl obsedează.

Am auzit odată o poveste frumoasă:
Doamna Ginsberg, ajunsă în Rai, îl întreabă pe îngerul de la registratură:
– Spune-mi, aș putea să mă întâlnesc cu cineva care este aici, în Rai?
– Desigur, răspunde îngerul, dacă persoana pe care o căutați se află aici…
– Cum să nu, sunt sigură că e aici. Este vorba de Fecioara Maria.
Îngerul își drese vocea:
– Mda, dumneaei se află în alt sector, dar dacă insistați, pot înainta cererea. Este o doamnă plină de bunătate și poate că va dori să revadă aceste locuri.
Cererea fu înaintă cu încetineala funcționărească obișnuită, iar Fecioara se dovedi, într-adevăr, plină de bunătate. Nu peste multă vreme, doamnei Ginsberg i se făcu onoarea și bucuria de a se afla în prezența Fecioarei. Doamna Ginsberg privi îndelung chipul radiind de lumină care-i stătea înainte, apoi spuse:
– Iertați-mi curiozitatea, dar mi-am dorit mereu să pot pune această întrebare. Cum ați făcut să aveți un fiu atât de minunat, pe care milioane de oameni îl venerează ca pe un dumnezeu?
Fecioara răspunse:
– Doamnă Ginsberg, noi am sperat că va fi doctor…

Părinții întotdeauna speră, iar speranțele lor devin otrăvitoare. Eu vă spun: iubiți-vă copiii și dați-le sentimentul că au fost doriți așa cum sunt. Ei n-au venit pe lume ca să vă îndeplinească vouă dorințele. Dacă vor face un lucru sau altul, nu trebuie să vă zdruncine dragostea pe care le-o purtați. Aceasta este necondiționată. Atunci va apărea o lume complet nouă. Oamenii se vor îndrepta automat spre lucrurile care le plac, își vor găsi calea spre a se împlini.
Doar dacă ești împlinit, dacă ceea ce faci nu este numai o profesie, ci vocația ta, chemarea ta, doar atunci vei putea avea față de părinți sentimente pozitive. În caz contrar, ei sunt cauza existenței tale mizerabile. Nu le poți fi recunoscător și nici nu ai pentru ce. Numai împlinit vei fi recunoscător. Iar împlinirea e posibilă numai dacă nu vei deveni un obiect. Trebuie să devii o persoană. Trebuie să devii o valoare în sine. Destinul tău este să devii un om împlinit.

Tatăl insistă: „Trebuie să mă iubești, sunt tatăl tău”, iar copilul trebuie să se prefacă. De fapt, nu-i obligatoriu să-și iubească nici mama. Este un lucru natural ca mama să aibă un sentiment instinctiv de iubire pentru copilul ei, dar invers nu este neapărat la fel de valabil. Copilul nu-și iubește mama din instinct. Că are nevoie de mamă este altceva, că se folosește de mamă este, iarăși, cu totul altceva. Dar nicio lege a naturii nu spune că trebuie să o iubească. O place pentru că îl ajută, pentru că fără ea nu se poate descurca. Așa că îi este recunoscător și-i poartă respect, ceea ce e normal. Dar iubirea este cu totul altceva.

Iubirea curge în jos, de la mamă la copil, și nu invers. Lucrurile sunt simple: iubirea copilului este pentru el însuși, iar atunci când va crește, va fi pentru copilul lui, nu invers. Gangele curge spre ocean, nu invers, spre izvoare. Mama este izvorul, iar iubirea curge către generația nouă. A o întoarce înapoi este un act forțat, nenatural, nebiologic.
Dar copilul trebuie să se prefacă, pentru că mama spune: „Sunt mama ta, trebuie să mă iubești”. Și atunci ce face copilul? Se preface, și astfel devine politician. Fiecare copil devine un politician încă din leagăn. Când intră mama în cameră, zâmbește ca un veritabil președinte american. Trebuie să zâmbească chiar dacă nu simte bucurie. Deschide gura, își mișcă buzele. Acest lucru îl ajută, e o metodă de supraviețuire. Iubirea e falsă. Și când ai găsit cea mai ieftină și mai mecanică formă de iubire, e greu s-o mai descoperi pe cea ideală, originală, autentică.
Apoi trebuie să-ți iubești surorile, frații, neamurile… fără un motiv anume. De fapt, câți își iubesc sora și pentru ce? Acestea sunt doar idei făcute să țină familia unită.

Tot acest proces de falsificare te aduce la un moment dat în punctul de a te îndrăgosti tot printr-o falsă iubire. Ai uitat ce e iubirea. Te îndrăgostești de culoarea părului cuiva. Ce are asta cu iubirea? După două zile, nici n-o mai vezi. Te îndrăgostești de o formă a ochilor sau a nasului. Dar după luna de miere, toate astea te vor plictisi. Și atunci va trebui să te descurci cumva. Cum? Mințind, înșelând. Spontaneitatea ta e otrăvită, altfel n-ai putea să te îndrăgostești pe bucăți. Iar tu nu vezi decât părțile. Dacă te întreabă cineva de ce iubești o anumită femeie sau un anumit bărbat, vei răspunde: „ Pentru că e atât de frumoasă!” ori „Îmi plac ochii lui, părul, proporțiile corpului” sau mai știu eu ce… Toate astea sunt prostii. Această iubire nu este profundă și nu are valoare. Nu va deveni intimitate deplină. Nu va dura o viață, se va usca foarte repede, pentru că este superficială. Această iubire nu este izvorâtă din inimă, ci doar un fenomen al minții. Poate că arată ca o actriță și de aceea îți place de ea, dar a plăcea nu e totuna cu a iubi. Iubirea este un fenomen diferit, nedefinit, misterios.
Am fost întrebat dacă n-ar trebui să iubim cât de mult putem. Credeți că iubirea e totuna cu a munci până cazi lat? Aici nu este vorba de ceva ce „trebuie” să faci, ci de un fenomen al inimii. Este transcenderea minții și a corpului. Nu este proză, ci poezie. Nu este matematică, ci muzică. Nu o faci, ești ea. Iubirea nu se face, ea este. Toți acești „trebuie” apasă greu asupra spontaneității tale. Iubirea nu „trebuie”, ea nu poate fi comandată. Nu te poți forța să iubești cât de mult poți. Exact asta încearcă oamenii să facă și de aceea lipsește iubirea din lume…

O mamă trebuie iubită într-un cu totul alt mod. Ea nu este și nu poate fi iubita ta. Dacă te atașezi prea mult de mama ta, nu vei putea să-ți găsești o iubită. Și în sufletul tău vei fi furios pe mama ta, pentru că din cauza ei nu poți trăi cu o altă femeie. Despărțirea absolută de părinți este o etapă a procesului de creștere și de împlinire. Ca și nașterea. Și atunci ți-ai părăsit mama. Într-un fel, și atunci ai trădat-o… Dar dacă în pântecele mamei copilul s-ar gândi la trădare, („Cum să-mi părăsesc mama care mă poartă în ea?”) ar ucide-o și ar muri și el. Deci trebuie să iasă de acolo.

Mai întâi este unit în totalitate cu mama, apoi acea legătură este tăiată. Începe să respire singur: acesta este începutul creșterii. Devine un individ și începe să funcționeze separat. Însă timp de mai mulți ani va rămâne dependent de ea. Laptele, mâncarea, adăpostul, iubirea îl vor face dependent de mama lui. Fără ea, e un neajutorat. Pe măsură ce devine puternic, se va îndepărta tot mai mult. Alăptatul va înceta în momentul în care el va putea consuma o altă hrană. Se va îndepărta mereu mai mult.

Într-o zi va merge la școală și-și va face prieteni. Când va deveni adult, se va îndrăgosti de o femeie și, într-un fel, își va uita mama, pentru că femeia îl va copleși, va fi mai puternică decât el. Dacă acest lucru nu se întâmplă, ceva nu e în regulă. Dacă mama ta se agață de tine, nu-și îndeplinește corect datoria de mamă. Și aceasta este o problemă foarte delicată. Mama trebuie să te ajute să mergi pe calea ta – în asta constă misiunea ei. Mama trebuie să te facă puternic, pentru a putea pleca de lângă ea. Aceasta este iubirea ei. Aceasta este datoria ei. Dacă te agăți de ea, greșești. Totul se întoarce atunci împotriva naturii. Ca și cum râurile ar curge în sus. Totul se dă peste cap. Mama este izvorul tău. Dacă vei curge spre ea, vei merge împotriva curentului, împotriva firescului. Râul se îndepărtează de izvor, îndreptându-se spre ocean. Acest lucru nu înseamnă că nu-ți iubești mama, din care ai izvorât.

Nu uitați: iubirea pentru mamă este respect, nu dragoste. Iubirea față de mamă trebuie să aibă calități de recunoștință, de respect profund. Ea ți-a dat naștere, ea te-a adus pe lume. Iubirea ta trebuie să fie ca o rugăciune adresată ei. Fă orice poți pentru a o ajuta, dar nu o iubi ca pe o iubită, pentru că atunci vei confunda imaginea de mamă cu cea de iubită și vei deveni tu însuți foarte confuz. Destinul tău este să-ți găsești o iubită care să fie altă femeie, nu propria mamă. Numai atunci, pentru prima oară, vei deveni matur, pentru că viața alături de altă femeie înseamnă desprinderea completă și finală de mamă.

De aceea a existat mereu, peste tot în lume, un antagonism subtil între mamă și iubita sau soția fiului ei. Se întâmplă așa pentru că mama simte că o altă femeie i-a luat fiul de lângă ea. Un sentiment natural, dar de o ignoranță crasă. Mama ar trebui să se bucure că fiul ei a găsit o altă femeie. Acum, copilul ei nu mai e copil, a devenit un bărbat matur. Ar trebui să fie fericită, nu?
Tu, ca bărbat, te maturizezi într-un singur fel: îndepărtându-te de mama ta. Acest lucru se întâmplă la mai multe nivele. Într-o bună zi, fiul se va revolta împotriva tatălui, dar nu fără respect, ci cu cel mai profund respect. Această revoltă trebuie să se producă. Aici, fiul trebuie să fie delicat: rebeliune, revoluție, dar cu respect. Fără respect, totul devine urât și ai mult de pierdut. Liber și rebel, dar nu fără respect, pentru că tatăl și mama ta sunt izvorul din care ai venit pe lume.

Așadar, trebuie să te îndepărtezi de părinți. Și nu vei fi numai departe, ci deseori chiar împotriva lor. Acest lucru nu trebuie să se transforme în mânie. Nu trebuie să ajungi să fii detestat, ci totul să se petreacă firesc, frumos, într-o notă de respect. Pleacă, dar înclină-ți capul în fața tatălui și a mamei tale. Spune-le că trebuie să pleci, plângi, simte-te neputincios, dar pleacă. Pentru că trebuie să pleci. Viața te cheamă. Fiecare plânge când își părăsește casa părintească. Privește înapoi cu ochii în lacrimi, cu nostalgie. Zilele petrecute acolo au fost minunate. Dar ce altceva e de făcut?

Dacă te agăți de casă, devii olog. Rămâi mereu imatur. Nu vei fi niciodată un bărbat în toată puterea cuvântului. Îți spun: pleacă plin de respect. Când părinții tăi vor avea nevoie de tine, ajută-i, fii disponibil. Dar nu-ți confunda mama cu iubita. Mama îți este doar mamă.”

 

www.autoeducare.ro