joi, 16 iunie 2011

Mintea ranita

   
     Cum ati putea stabili relatii de comuniune cu oameni care sunt raniti din punct de vedere emotional si care sunt bolnavi de teama?

 
     
La nastere, mintea emotionala a omului este perfect sanatoasa. Primele rani pe corpul sau emotional apar in jurul varstei de 3-4 ani, cand copilul se infecteaza pentru prima oara cu otrava emotiilor negative. Observati insa copiii cu varste cuprinse intre 2-3 ani: ei nu fac altceva decat sa se joace tot timpul, sa rada tot timpul.
     Imaginatia lor este extrem de puternica si ei traiesc visul ca pe o aventura a explorarii. Cand intalnesc un obstacol, ei reactioneaza si se apara, dar apoi uita si traiesc la fel de intens momentul urmator, isi reincep jocul, explorarea si amuzamentul. Ei traiesc in permanenta in clipa prezenta. Nu se rusineaza de trecutul lor, nu sunt ingrijorati de viitor. Copiii mici exprima exact ceea ce simt si nu se tem sa iubeasca.
   Cele mai fericite momente din viata noastra sunt cele in care ne jucam la fel ca si copiii mici, cand cantam si cand dansam, cand exploram si cream diferite lucruri numai pentru a ne amuza. Aceasta stare de fericire maxima care caracterizeaza comportamentul de copil este fireasca, intrucat ea exprima mintea umana normala. Copiii sunt inocenti si este firesc ca ei sa exprime iubirea. Ce s-a intamplat insa cu noi? Ce s-a intamplat cu intreaga lume in care traim?
     Necazul este ca adultii din jurul copiilor sunt deja bolnavi din punct de vedere mental, iar boala este extrem de contagioasa. Ei capteaza atentia copiilor si ii  invata pe acestia  sa se comporte exact ca ei. Acesta este mecanismul prin care boala lor este transmisa copiilor. Asa ne-am infectat si noi pe vremea cand eram copii, de la parintii nostri, de la profesori, de la rudele mai mari, de la toti acesti oameni bolnavi. Ei ne-au captat atentia si ne-au transmis informatiile lor prin repetitie. Acesta este procesul prin care a invatat omul: programarea mintii sale.
     Mecanismul nu poate fi schimbat, programul insa da. Prin capterea atentiei lor, noi ii invatam pe copii o anumita limba, cum trebuie sa citeasca , cum trebuie sa se comporte, cum trebuie sa viseze. In acest fel, oamenii sunt domesticiti la fel cum am domestici un caine sau un alt animal, prin mecanismul pedepsei si al recompensei. Acest lucru este intru totul normal. Ceea ce noi numim educatie nu este altceva decat domesticire a fiintei umane.
    La inceput copii se tem sa nu fie pedepsiti, iar mai tarziu invata sa se teama inclusiv de faptul ca nu isi vor primi recompensa, ca nu sunt suficienti de buni pentru mama sau pentru tata, pentru fratele mai mare sau pentru profesor. S-a nascut astfel nevoia de a fi acceptati. Inainte, nu le pasa daca erau acceptati sau nu. Opiniiile celorlalti oameni nu contau pentru ei, pentru ca ei nu doreau altceva decat sa se joace si sa traiasca in prezent.

    
Teama de a nu primi recompensa asteptata se transforma treptat in frica de a fi respinsi. Teama ca nu sunt suficienti de buni pentru altcineva ii face sa incerce sa se schimbe, sa isi creeze o imagine pe care o proiecteaza in exterior, in functie de ceea ce asteapta altii de la ei. Copiii fac acest lucru numai pentru a fi acceptati, pentru a-si primi astfel recompensa. Ei invata sa pretinda ca sunt ceea ce nu sunt, si continua sa joace acest rol, numai pentru a fi suficienti de buni pentru mama sau pentru tata, pentru profesor, pentru a corespunde religiei, pentru o mie de motive.
    Prin practica, ei ajung sa se identifice din ce in ce mai bine cu modelul ales, cu imaginea pe care si-au ales-o si pe care o controleaza acum perfect.
In curand, ei uita cine sunt in realitate si incep sa traiasca in conformitate cu imaginea aleasa. Mai mult, ei isi creeaza imagini diferite, in functie de grupurile diferite de oameni cu care se asociaza. Astfel, ei isi creeaza o anumita imagine pentru acasa si o alta pentru la scoala, iar cand mai cresc, isi creeaza noi si noi imagini.
    Acelasi mecanism se petrec si in relatiile dintre barbati si femei. Femeia are o imagine exterioara pe care incearca sa o proiecteze asupra celor din jur, dar cu totul alta imagine atunci cand ramane singura.
    Barbatul are si el o imagine exterioara si una interioara. Cand devin adulti, imaginile lor devin atat de diferite incat cu greu mai pot fi suprapuse. Asa se face ca in relatia dintre un barbat si o femeie exista cel putin patru imagini. Cum ar putea cei doi sa se cunoasca reciproc in aceste conditii? Este imposibil. Tot ce pot face ei este sa incerce sa isi inteleaga reciproc imaginile. Mai exista insa si alte imagini. Atunci cand un barbat intalneste o femeie, el isi creeaza o anumita imagine despre ea din perspectiva lui, in timp ce femeia isi creeaza o anumita imagine despre barbat  din perspectiva ei. Apoi, barbatul incearca sa incadreze femeia in imaginea pe care si-a facut-o despre ea, iar femeia incearca sa-l incadreze pe barbat in imaginea pe care si-a facut-o despre el.
    Iata asadar ca avem de-a face nu cu patru ci cu sase imagini. Nu este de mirare ca in cupluri exista atatea minciuni, chiar daca partenerii nu-si dau intotdeauna seama de faptul ca se mint reciproc. Relatia lor este bazata pe teama; temelia lor este minciuna. Ar fi si greu sa aiba la baza adevarul, caci mintile lor sunt invaluite in ceata.
      In cazul copiilor mici nu exista nici un fel de conflict cu imaginile de sine pe care le concep acestia.
    Aceste imagini nu sunt cu adevarat puse la incercare decat atunci cand copiii incep sa interactioneze cu lumea exterioara si cand nu mai beneficiaza de protectia parintilor. Asa se explica de ce varsta adolescentei este atat de dificila. Chiar daca pana atunci se simteau pregatiti sa isi apere imaginea de sine, atunci cand incearca pentru prima oara sa o proiecteze asupra lumii exterioare, aceasta riposteaza.
     Lumea exterioara incepe sa le demonstreze, nu in particular, ci in public, ca ei nu sunt ceea ce pretin ca sunt.
    
Sa luam exemplu unui adolescent care pretinde ca este foarte inteligent. El participa la scoala la un seminar, iar un coleg mai destept sau mai bine pregatit decat el castiga dezbaterea si il face sa para ridicol in ochii celorlalti. Evident adolescentul va incerca sa isi justifice imaginea in ochii celor apropiati. El va face mici favoruri, incercand sa-si salveze astfel imaginea, desi stie perfect ca minte. In schimb cand ajunge acasa si se trezeste singur in fata oglinzii, el izbucneste si sparge oglinda. Simte ca se uraste, ca este prost, ca este cel mai rau dintre toti.
   Discrepanta dintre imaginea lui interioara si cea pe care o proiecteaza in lumea exterioara devine astfel uriasa. Cu cat aceasta discrepanta va fi mai mare, cu atat mai dificila va fi adaptarea lui la Lumea Visului si cu atat mai putina iubire va simti el fata de sine.
    Intre imaginea de sine pe care o proiecteaza in exterior si cea interioara se acumuleaza astfel din ce in ce mai multe minciuni. Culmea este ca ambele imagini sunt la fel de rupte de realitate; ele sunt false, dar el nu-si da seama de acest lucru. Poate ca cei din jur pot vedea acest lucru, dar el este complet orb.
    Sistemul lui de negare incearca sa il protejeze de rani, dar aceste rani sunt reale si au aparut tocmai din cauza faptului ca a incercat din rasputeri sa apere o anumita imagine care nu era conforma cu realitatea.
    Copiii invata inca de mici ca opiniile celor din jur conteaza si isi acordeaza viata in functie de aceste opinii. O simpla opinie aruncata in treacat de altcineva ne poate transforma viata intr-un cosmar, chiar daca nu are nimic de a face cu adevarul: ,, Ce urat(a) esti! Gresesti! Esti un prost(o proasta)!
     Opiniile exterioare au o mare putere asupra comportamentului prostesc al oamenilor care traiesc in iad. Acestia simt in permanenta nevoia sa auda ca sunt frumosi, buni, destepti, ca ceea ce fac ei este bine. ,,Cum arat? Ti-a placut cum am vorbit? Esti de acord cu ceea ce fac?,,
    Noi simtim nevoia sa auzim opiniile celorlalti tocmai pentru ca suntem domesticiti si putem fi manipulati in functie de aceste opinii. De aceea, noi cautam in permanenta recunoasterea din partea altor persoane. Avem nevoie de un sprijin emotional din partea lor.
       
Don-Miguel-Ruiz-Arta-de-a-iubi

Niciun comentariu: