marți, 31 ianuarie 2017

«Ziua în care am încetat să mă grăbesc» – Povestea unei mame ocupate



Rachel Macy Stafford este femeie și mamă. Aceasta a
scris un mesaj foarte dur, emoționant și real despre cât de important
este să nu te grăbești, mai ales atunci când ai copii.



*****
Atunci
când trăiești o viață nebună, fiecare minut este contabilizat. În mod
constant simți că trebuie să consulți lista ce ceea ce ai de făcut, să
stai cu ochii la ecranul telefonului și să alergi undeva. Și cum ai
încerca să împarți timpul și atenția, și cât de multe sarcini diferite
ai încerca să rezolvi – oricum nu ți-ar ajunge timpul să le reușești pe
toate.
Aceasta a fost viața mea timp de doi ani
nebuni. Gândurile și acțiunile mele controlau notificările electronice,
apelurile și mesageria vocală umplută până la refuz. Și, deși fiecare
fibră a sufletului meu dorea să găsească timp pentru toate treburile în
programul meu supraîncărcat, nu îmi reușea nicidecum.
Și asta până cu șase ani în urmă, când am fost binecuvântată prin chipul calm, fără griji și cu miros de flori al unui copil.
Când aveam nevoie să plec, ea începea să caute o coroană strălucitoare în geanta mea.
Când trebuia să fiu undeva deja cu cinci minute în urmă, ea mă ruga să-i fixez jucăria de scaunul automobilului.
Când trebuia să iau o gustare rapidă, ea se oprea brusc ca să vorbească cu o femeie mai în vârstă, care semăna cu bunica ei.
Când
aveam doar treizeci de minute pentru a ajunge undeva, ea îmi cerea să
opresc căruciorul ca să mângâie fiecare câine care trecea pe alături.
Când
aveam o agendă completă, care începea la 6 dimineața, ea îmi cerea să
sparg ouă și foarte încet și cu grijă începea să le amestece cu mixerul.
Acest
copil lipsit de griji a fost mereu pentru grăbita de mine un adevărat
cadou. Dar atunci n-am înțeles. Când trăiești o viață nebună, viziunea
ta asupra lumii devine foarte îngustă – tu vezi doar ceea ce urmează pe
ordinea de zi. Și tot ceea ce era imposibil de bifat în program era o
pierdere de timp .
Ori de câte ori copilul meu îmi cerea să mă abat de la program, am avut o scuză: „Nu avem timp pentru asta”. Prin urmare, cuvintele pe care i le-am spus de cele mai multe ori copilului meu iubit au fost: „Hai, mai repede”.
Începeam discuția astfel: „Vino repede, ne grăbim”. Și se termina cu expresia: „Vom pierde totul, dacă nu ne grăbim”.
Și începeam ziua următoare la fel: „Grăbește-te și mănâncă micul dejun. Grăbește-te și îmbracă-te”. Și încheiam ziua cu același cuvânt: „Perie-ți dinții, cât mai curând posibil. Urcă rapid în pat”.
Și,
deși cuvintele „rapid” și „grăbește-te” nu afectau viteza copilului meu
decât puțin sau în niciun fel, le spuneam oricum. Chiar mai mult decât
cuvintele „te iubesc”.
Adevărul doare,
dar adevărul vindecă… și mă ajută să devin o mamă cum aș vrea să fiu.
Dar într-o zi totul s-a schimbat. Am luat-o pe fiica mea cea mare de la
grădiniță, am venit acasă și am coborât din mașină. Acest lucru nu s-a
petrecut atât de repede pe cât și-ar fi dorit fiica cea mai mare, și i-a
spus surorii mai mici: „Cât ești de lentă!”. Și când copila
și-a trecut brațele după gâtul meu și a oftat exasperată, m-am văzut pe
mine în chipul ei – aceasta a fost o priveliște sfâșietoare.
Am
pus presiune pe ea în mod constant, am împins și grăbit micul copil,
care dorea doar să se bucure de viață. Mi s-au deschis în sfârșit ochii.
Și dintr-o dată am văzut clar ce rău aduce existența mea grăbită
copiilor mei. Deși vocea îmi tremura, m-am uitat în ochii copilului meu
și i-am spus: „Îmi pare rău că te-am făcut tot timpul să te grăbești. Îmi place că nu te grăbești niciunde, și vreau să fiu ca tine”.
Ambele fiice s-au uitat la fel de surprinse la mine, și fața celei mici s-a luminat de bunătate și înțelegere. „Promit să fiu mai răbdătoare de acum înainte”, i-am spus și am îmbrățișat copilul meu creț, care strălucea de promisiunea neașteptată a mamei ei.
A fost destul de ușor să alung „grăbește-te
din vocabularul meu. Mult mai greu a fost să acumulez răbdare, să-l
aștept pe copilul meu care nu se grăbea nicăieri. Pentru a ne ajuta
reciproc, am început să-i ofer un pic mai mult timp pentru a se pregăti,
atunci când trebuia să mergem undeva. Dar uneori, din cauza aceasta,
întârziam. Atunci mi-am promis că voi întârzia doar acești câțiva ani,
cât ea este încă mică.
Când
ne plimbam sau mergeam la magazin, îi permiteam ei să dea ritmul. Și
atunci când ea se oprea pentru a admira ceva, eu îmi alungam planurile
din cap și pur și simplu o urmăream. Am fost martoră la expresiile de pe
fața ei, pe care nu le-am mai văzut înainte. Am studiat adânciturile de
pe mâinile ei și micile riduri în jurul ochilor atunci când zâmbea. Am
văzut cum alți oameni răspundeau, atunci când ea se oprea ca să
vorbească cu ei. Mă uitam cum ea studiază insecte interesante și florile
frumoase. Ea era un cercetător, și eu am realizat că cei care
contemplează în lumea noastră nebună sunt daruri rare și uimitoare.
Fiica mea a fost un cadou pentru sufletul meu agitat.
Promisiunea
să încetinesc a fost făcută în urmă cu aproape trei ani. Și de atunci a
trebuit să depun mult efort pentru a trăi într-un ritm mai lent, să nu
fiu distrasă de agitația de zi cu zi și să acord o atenție la ceea ce
este cu adevărat important. Din fericire, cea mai mică dintre fiicele
mele îmi amintește mereu despre asta. De fapt, într-o zi ea mi-a
amintit-o încă o dată.
Într-o zi de vacanță am
mers împreună, după o plimbare cu bicicleta, să cumpărăm înghețată. După
ce am cumpărat-o, fiica mea s-a așezat la o masă în apropierea
cortului, admirând cornul rece din mână. Dintr-o dată a rostit: „trebuie să mă grăbesc, mamă?
Aproape am plâns. Probabil cicatricile din viața grăbită din trecut niciodată nu vor dispărea complet, m-am gândit cu tristețe.
Și,
în timp ce copilul meu se uita la mine încercând să își dea seama dacă
este nevoie să se grăbească, am realizat că acum pot să aleg. Aș fi
putut sta și să mă gândesc cu tristețe cum de multe ori în viața mea am
grăbit-o… sau aș putea sărbători faptul că astăzi urmăresc să fac
lucrurile diferit. Am decis să trăiesc acea clipă.
Nu este nevoie să te grăbești. Doar nu te grăbi
– i-am spus încet. Fața ei s-a luminat imediat iar umerii s-au relaxat.
Și așa ne-am așezat una lângă alta, discutând despre ceea ce vorbesc
când cântă la o chitară hawaiiană copiii de 6 ani. Au fost chiar și
momente când am stat în tăcere, zâmbind una alteia și admirând
împrejurimile și sunetele din jurul nostru.
Brusc, fiica mea mi-a întins o linguriță cu înghețată și mi-a spus cu mândrie: „Am păstrat ultima linguriță pentru tine, mamă”. Când am savurat înghețata răcoroasă, am realizat că numai ce am semnat un contract pe viață.
I-am
dat copilului meu un pic de timp… și în schimb, mi-a dat ultima lingură
din înghețata ei și mi-a reamintit că aroma devine mai dulce și
dragostea devine mai profundă atunci când te oprești, fără să te
grăbești prin viață.
Și acum, orice aș face…
… consumul fructelor cu gheață;
… alegerea florilor;
… punerea centurii de siguranță;
… ciocnirea ouălor;
… căutarea scoicilor pe plajă;
… admirarea buburuzelor;
… sau pur și simplu mersul pe jos…
… nu voi spune: „Nu avem timp pentru asta!”. Pentru că, în esență, aceasta înseamnă: „Noi nu avem timp să trăim”.
Să te oprești și să te bucuri de plăcerile simple ale vieții de zi cu zi – aceasta înseamnă să trăiești cu adevărat.


Universul Sacru al Iubirii: «Ziua în care am încetat să mă grăbesc» – Povestea...:

Trimiteți un comentariu