miercuri, 14 decembrie 2011

Şapte lecţii pe care le putem învăţa de la copii

                                 „Atunci când încetăm să mai fim copii,  suntem deja morți.”(C. Brâncuş)
Creştem, credem că ne maturizăm şi ne grăbim să devenim serioşi, foarte ocupaţi, să ne cumpărăm ceas şi servietă diplomat. Pe lângă starea de minunare, inocenţă şi curiozitate, spiritul ludic şi inventiv, fericirea fără motiv, puritatea spiritului şi a minţii, umilinţa, recunoştinţa şi mulţumirea, un copil ne învaţă în primul rând, să iubim total şi să ne dăruim complet.
Toate acestea sunt rezultatul unei credinţe de nezdruncinat în Creator, iar de aici şi libertatea, abandonul şi bucuria de a descoperi minunatele surprize ale vieţii. Desigur, nu putem fi asemeni unor copii de trei sau şapte ani la 20, 30 sau 50 de ani, dar discernământul şi bunul simţ ne pot ajuta să integrăm armonios aceste calităţi în viaţa de adult. Şi este uimitor că atunci când eram mici aşteptam cu nerăbdare momentul când vom creşte, iar ajunşi „mari”, ne este dor de copilărie, pentru că uităm să fim fericiţi, să ne bucurăm de viaţă, să fim spontani şi încrezători. Amintindu-ne momentele minunate ale copilăriei noastre şi evocând calităţile extraordinare ale stării arhetipale de copil, putem să facem faţă multor provocări din viaţa noastră. Dacă ne oprim un pic, doar câteva minute şi observăm un copil, vom simţi cum fiinţa noastră este cuprinsă instantaneu de o stare de bine, de bucurie şi împlinire sufletească. Cu excepţia copiilor răzgâiaţi şi prost crescuţi, orice copil ne poate învăţa cel puţin şapte lecţii importante.  Aceste lecţii pot fi învăţate doar dacă avem inima deschisă. Vom descoperi cu încântare cât de mult ne place să ne jucăm, cât de natural şi normal este să dăruieşti, vom descoperi că suntem spontani şi curioşi să surprindem magia din tot ce ne înconjoară.
Când a început lumea? Astăzi, de dimineaţă!
Lecţia 1 – A trăi bucuria momentului prezent
Copiii au capacitatea de a percepe fiecare zi ca pe un nou început. Ei uită repede trecutul. Dacă doi copii se ceartă azi, mâine ei redevin cei mai buni prieteni. Iertând spontan, ei ştiu să fie fericiţi şi să trăiască din plin în momentul prezent. Capacitatea de a trăi în prezent este de asemeni principala calitate a sfinţilor şi a înţelepţilor. La copii, surprinzător pentru unii, aceasta se manifestă spontan. De altfel, în cazul lor, capacitatea de a încadra evenimentele în timp începe să se dezvolte abia odată cu vârsta preşcolară.
Copiii ne învaţă în primul rând să ne bucurăm de lucrurile simple. Făcând aceasta, putem intui sacrul ce se ascunde în profan. Copiii sunt mereu entuziaşti şi nu amână nici măcar pentru o clipă să fie fericiţi, nu aşteaptă evenimente importante pentru a se bucura din plin. Ei savurează fiecare clipă şi astfel fiecare clipă devine un motiv de încântare. Sunt optimişti şi gustă viaţa din plin.
Pentru un copil, totul se desfăşoară în timp real, în faţa ochilor lui, el este actorul principal al evenimentelor şi se abandonează cu totul prezentului. Adulţii au tendinţa de a se raporta predominant fie la trecut, fie la viitor. Astfel, ajung să se blocheze, să rămână „consumaţi” de aceste condiţionări temporale, uitând cu totul de momentul prezent. Cei care nu reuşesc să se desprindă de trecut devin prizonierii unor trăiri care în timp capătă un vector descendent. Pe de altă parte, cei care trăiesc predominant în viitor, construind sau mai bine zis proiectând amăgiri legate de anumite planuri şi proiecte sau îngrijorându-se pentru lucruri care se pot petrece, acumulează frustrări şi devin stresaţi pentru că „viitorul fericit” nu devine realitate. De altfel, numeroase studii demonstrează faptul că, cu cât o persoană aleargă mai mult după fericire, cu atât este mai puţin fericită, alocându-şi din ce în ce mai puţin timp pentru bucuriile personale.
De ce copacii sunt verzi? Ca să ne reamintească că totul este posibil!
Lecţia 2 – A fi plin de curiozitate
Având o stare de deschidere şi curiozitate permanentă, copiii experimentează totul cu un mare interes. Ei nu cunosc rutina, sunt naturali, neobosiţi, gata s-o ia oricând de la capăt. Această curiozitate ne arată că aproape orice lucru poate fi foarte important şi plin de miez pentru un copil. Această atitudine şi percepţie le conferă nebănuite resurse fizice, mentale şi sufleteşti.
Începând cu vârsta de trei ani, copiii încep să pună o mulţime de întrebări. Curiozitatea liber exprimată, fără reţinere sau restricţie, ar trebui să rămână o trăsătură a spiritului nostru, indiferent de vârstă. Platon spunea: Nu ştiu cum le par a fi celorlalţi, dar în sinea mea, eu mă consider a fi un mic copil, minunându-se clipă de clipă de vastele ţărmuri ale cunoaşterii şi, apoi, mă descopăr cu încântare şi mulţumire ca fiind o mică pietricică strălucitoare de pe acest ţărm”.
Ce sunt baloanele de săpun? Sunt pistruii îngeraşilor!
Lecţia 3 – A trăi în inimă
Copiii sunt foarte sinceri şi dezinvolţi şi descoperă lumea prin sfera lor emoţională şi afectivă. Se ştie că, în general, copiilor le este caracteristic faptul că, deşi au învăţat să vorbească, nu verbalizează tot ce trăiesc, fiind lipsiţi de mentalul discursiv care apreciază, alege şi judecă. Seninătatea, inocenţa şi puritatea lor caracteristică ar putea fi antidotul stresului, insomniilor şi al multor dintre bolile adulţilor. Reacţiile şi logica celor mici nu încetează să ne surprindă. Iată câteva exemple:
1. La ce folosesc sprâncenele? Sprâncenele folosesc ca să ţină fruntea sus, să nu ne vină pe ochi.2. Ce sunt buruienile? Buruienile sunt nişte plante folositoare doar lor.
3. De ce ceaşca are o ureche, iar cratiţa le are pe amândouă? Ceaşca are doar o ureche, deoarece aşa vrea ea să fie mai elegantă şi nu clăpăugă ca o cratiţă.4. Un băieţel s-a pierdut pe culoarele unei săli de gimnastică şi a nimerit la cabinele femeilor. Acestea au început să ţipe, să înşface prosoape să se acopere şi să fugă în toate părţile ca să se ascundă. Băieţelul le-a privit uimit, după care a întrebat senin: „Ce s-a întâmplat? N-aţi mai văzut un băieţel în viaţa voastră?”5. O fetiţă abia terminase prima săptămână de clasa întâi şi vine uimită acasă: „Îmi pierd vremea cu şcoala!”, îi spune mamei. „Nu ştiu să citesc, nu ştiu să scriu şi nici să vorbesc nu mă lasă!”
Copiii au acces la cunoaşterea bazată pe trăire afectivă, care mai apoi este înglobată integral în memoria afectivă a fiinţei lor. Fiind deschişi şi liberi, ei se îmbogăţesc foarte repede cu multe şi variate impresii.Trăind predominant în inimă şi datorită purităţii lor, copiii sunt mult mai receptivi la planurile subtile, spre deosebire de majoritatea adulţilor care sunt închişi şi opaci la realitatea zânelor, elfilor sau a îngerilor. Dat fiind acest dar nativ cu care mulţi copii sunt înzestraţi, părinţii suficient de înţelepţi ar putea să-i înveţe pe aceştia să viseze conştient, să-i încurajeze şi chiar să-i inspire în explorarea tărâmurilor astrale paradisiace.
Ce este bătaia inimii? Bătaia inimii este ecoul dorului de Dumnezeu!
Lecţia 4 – A iubi necondiţionat
În iubire copiii sunt foarte devotaţi, ei iubesc necondiţionat şi complet, fără teamă sau egoism. Ei iubesc aproape orice şi pe oricine, fără a fi influenţaţi de împrejurări. Adulţii îşi proiectează adeseori propriile aşteptări asupra persoanei iubite. Ulterior ei devin frustraţi pentru că persoana iubită nu le răspunde aşteptărilor lor, se simt răniţi şi dezamăgiţi. Apoi trag concluzii pripite, puerile şi total deplasate despre iubire. Copiii iubesc detaşat, necondiţionat, se dăruiesc şi se abandonează cu o uşurinţă dezarmantă. Sunt spontan atenţi şi pe deplin concentraţi asupra a ceea ce este aici şi acum. Când un copil admiră un fluture, el este complet absorbit de culorile lui minunate. Pe chipul lui citim uimire şi încântare. Un copil se identifică spontan cu obiectul sau cu fiinţa pe care o admiră şi întotdeauna acel obiect sau acea fiinţă va fi prioritatea momentului respectiv. Copilul devine, astfel, un exemplu remarcabil pentru că el trăieşte într-un singur Univers atotcuprinzător, unde nu există interior sau exterior, el este un punct Unic şi în acelaşi timp inseparabil de Tot.
Ce este o stea? Când vezi o stea înseamnă că Dumnezeu îţi face cu ochiul!
Lecţia 5 – A iubi jocul şi a te juca iubind
Un mare înţelept spunea: „Ca să redevină copii, oamenii trebuie să înveţe din nou să se joace.” Copiii sunt foarte rar plictisiţi sau dezinteresaţi, ei trăiesc din plin şi experimentează total surprizele jocului. Niciun eşec nu-i descurajează. Copiii ştiu să se bucure de jocul propriu-zis şi nu doar de rezultatul lui; prin joc, ei se încarcă cu energie şi optimism. O serie de studii au arătat că un adult se simte mai bine dispus după 15 minute de mişcare şi joc, decât după ce a urmărit la televizor emisiunea preferată timp de jumătate de oră, având ceva de ronţăit alături. De fapt, ce trebuie să învăţăm sau, mai bine spus, să ne amintim – este imensa bucurie pe care ne-o aduce jocul şi mişcarea. Şi iar, copiii ne dau multe idei în această direcţie, care mai de care mai interesante şi mai năstruşnice.Ei sar, ţopăie, dansează, se aruncă în zăpadă, se bucură permanent de jocul nesfârşit şi fără hotare! Copiii dau deseori dovadă de imaginaţie creatoare şi chiar de intuiţie atunci când se joacă. Învăţând să se joace din nou, adulţii îşi pot redinamiza aceste calităţi în fiinţa lor, calităţi care în timp au fost mai greu accesate sau uitate. Aşadar, una din consecinţele stării ludice este bucuria neîntreruptă de a trăi, care ne umple de o energie divină elevată.
Ce este un curcubeu? Un curcubeu este zâmbetul lui Dumnezeu!
Lecţia 6 – A fi fericit fără motiv
O altă calitate a copilăriei este fericirea debordantă, ce îşi află sursa în lipsa oricăror limitări exterioare sau interioare. Copiii îşi exprimă dorinţele şi caută să şi le împlinească imediat; de aceea, ei trăiesc deseori bucuria perfectă şi fericirea împlinitoare. Procedând astfel, pentru ei nu există refulare, complexe, frustrare, proiecţii inutile, inhibiţii, teamă, nu au tendinţe egoiste sau agresive, ataşamente sau posesivitate. Prin urmare, ei nu cunosc nici noţiunea de păcat sau sentimentul de vinovăţie, ideea de greşeală, competiţie şi recompensă. Ei sunt liberi, nu-i judecă pe ceilalţi şi nu au mecanismele de apărare specifice personalităţii de adult.
Ce vezi când te uiţi la cer? Îl văd pe Dumnezeu!
Lecţia 7 – A fi mulţumit şi recunoscător
Pe lângă toate calităţile enumerate mai sus, copiii ne oferă, de asemenea, un bun exemplu de umilinţă, mulţumire şi recunoştinţă spontană în multe situaţii de viaţă. Odată cu trecerea timpului, însă, adulţii, respectiv părinţii şi profesorii, le imprimă gradat modele comportamentale înguste şi limitate, din ignoranţă sau dintr-o iubire prost înţeleasă.
În loc de concluzie…
Ce înseamnă să fii copil?
        A fi copil înseamnă să crezi în iubire, în frumuseţe, să ai credinţă. Înseamnă să fii atât de mic încât spiriduşii să ajungă să-ţi şoptească la ureche, înseamnă să fii plin de imaginaţie, să fii capabil să transformi lucruri şi fiinţe, să faci tot ce vrei din nimic, căci orice copil are o zână bună în sufleţelul său.
Ana-Maria Dorde (yogaesoteric )

luni, 12 decembrie 2011

Vorbiti frumos cu copiii vostri, vorbiti pozitiv, vorbiti afirmativ

Am adus pe lume un copil, doi copii, unii trei copii, altii patru copii.
Cand ai un copil e intr-un fel, cand ai doi copii e in alt fel, cand ai trei deja e asa, cand ai patru deja e ... poate mai usor ca se ajuta unii pe altii? Depinde de cum pornim la drum.
Timpul zboara, iti doresti sa faci atatea... atatea pentru copii, atatea pentru tine, atatea pentru familie...
Incepi sa te grabesti, sa gonesti... si tot nu iese, orice viteza ai lua, si in a cincea parca tot pierzi si startul si sosirea.
Si alaturi de cei mai puri, de copiii dragi, de cei care chiar te iubesc neconditionat, pentru care esti soarele, si nu la figurat, ajungi sa tipi, sa ii repezi.
De cate ori am auzit oare:
-  "Vezi sa nu cazi!"
- " Nu vezi ce faci?"
- " Vrei sa te ranesti?"
- " Taci!"
- " Treci in camera ta!"
- " Nu vezi ca eu lucrez?"
- "Ti-am zis eu ca e periculos sa faci asa!"
Gandirea pozitiva este solutia. Mai precis, gandirea pozitiva concretizata in limbaj pozitiv, exprimarea gandurilor in propozitii pozitive. In spatele gandirii pozitive, sau in fata, sau in toate partile, este optimismul, speranta ca va fi bine, increderea ca se poate, ca eu pot, ca si copilul poate. Da, poti sa stapanesti stresul! Da, poti alege sa fii fericit si cand ai probleme! Da, poti sa zambesti si cand ai foarte mult de lucru. Este o atitudine care merita tot ca sa o inveti!
Romanii stiu sa faca haz de necaz, dacii, strabunii nostri, cantau la inmormantari. 
Sa ne dam voie sa fim relaxati interior si bucurosi. Meritam!
Un proverb spune: "Bucura-te de bucuriile mici,  sunt cele mai multe!"
Concret, cateva exemple:
In loc de: - Vezi ca te lovesti!   
Spunem: - Hai in partea asta sa ne jucam! sau - Hai sa iti arat si jocul acesta!

In loc de: - Vrei sa lovesti?
Spunem: - Obiectul acesta este periculos, are o parte ascutita care taie / rupe. Mai bine o punem impreuna pe dulap, sa ne ferim.

In loc de: - Nu lovi copilul!
Spunem: - Mangaie si iubeste copilul! Uite cum se bucura ca ai venit!

In exprimarea pozitiva se evita complet folosirea cuvantului nu. Ideea este ca in momentul in care tu ii dai creierului o informatie, el o rumega muuuult timp. Daca ii spui: "- nu te juca cu cutitul", creierul se gandeste doar la cuvintele pe care i le-ai oferit, respectiv joaca cutit. Daca ii spui: "- nu va bateti!", creierul este complet focalizat pe bataie. Ca sa scoti omul dintr-o situatie neplacuta, spune-i solutia, spune-i cum ti-ar place sa fie situatia, descrie-i prin cuvinte, cat de multe, o solutie placuta pentru toti. Incurajeaza copilul, spune-i: " - Eu cred ca tu poti sa te descurci in aceasta situatie!", - Eu cred ca tu vei  gasi o solutie!", "-Eu cred ca tu poti sa faci asta (si spuneti exact ce doriti)". Rezultatele sunt instantanee si spectaculoase!

Cand un copil este disperat, plange, dezamorsati rapid situatia simplu, spunandu-i: " - Te rog, spune-mi de ce esti suparat. Te rog sa imi spui in cuvinte ce s-a intamplat, de ce esti suparat!". Cand incepe copilul sa vorbeasca, deja a depasit problema.

Succes, dragi parinti pozitivi! Mamă in Era Vărsătorului

vineri, 9 decembrie 2011

Unschooling – un stil de viață

De când am început să scriu și să discut mai serios despre conceptul de unschooling, am înțeles că oamenii sunt reticenți și pentru că unschooling-ul nu e doar o alternativă la școlarizare. E mult mai mult decât atât. E, așa cum spune titlul, un stil de viață. Care poate nu i se potrivește oricărei familii.

Prinși în traiul convențional de zi cu zi, ne e greu să vedem o alternativă. Nu ne putem închipui cum ar fi să nu ducem copiii la școală în fiecare dimineață și să nu-i revedem după 4-6-8 ore, pentru a ne bucura de câteva ceasuri  împreună  înainte de culcare (sigur, asta dacă nu sunt cine știe ce teme sau proiecte de făcut). Școala e atât de adânc săpată în mințile noastre încât cuvântul ”copil” e ușor echivalat cu ”elev”, iar ”copilărie” cu ”școală”.
N-am auzit până acum vreun părinte care să spună că e mulțumit de programul acesta și nu l-ar schimba pentru nimic în lume. Dar puțini mi-au dat de înțeles că ar vrea să treacă peste oftat și regret și să caute activ o soluție. La fel cum n-am auzit părinte care să nu reproșeze ceva sistemului școlar, dar niciunul care să conceapă ideea de a-și retrage copiii. Și nu pot să-i condamn din moment ce așa se trăiește în societatea noastră. Pare o axiomă de nezdruncinat, nu? ”Părinții merg la serviciu și copiii la școală.” Nu așa le explicăm celor mici?
Dar dacă nu trebuie să fie așa? Dacă ne-am preface că școala nu există? Și că trebuie să ne asumăm răspunderea pentru copiii noștri 24 de ore din 24? Dintr-odată, traiul de mai sus pare simplu și ordonat, fără surprize și provocări, nu-i așa? Poate la prima vedere, dar, zic eu, pare și lipsit de libertate și de bucuria de a-ți petrece timpul cu copiii fără limitări și program.
Există familii (da, și la noi) care au scos școala din ecuație. Care nu se trezesc la ore fixe și nu se grăbesc să intre în șuvoiul de mașini ce se înghesuie pe șoselele orașului. Care nu își petrec zilele separat. Care nu-și petrec serile făcând teme și explicând a mia oară că la școală nu se face aia sau cealaltă. Care nu renunță la un documentar sau la un board game pentru că a doua zi au școală. Care nu-și împart anul în zile de școală și zile de vacanță. Care nu măsoară trecerea timpului în clase. Care nu trec prin săptămâni de pregatire intensă pentru teze și examene,  de care depinde progresul copilului în sistem și, implicit, starea de spirit a întregii familii.
Ce fac în schimb? Depinde mult de fiecare familie în parte. Unschooling-ul nu este o rețetă universală, nu are reguli și nici pași de urmat. E un mod de a trăi perfect adaptabil profilului fiecărei familii. Există totuși anumite principii care ghidează acest proces. Pe lângă excluderea oricăror elemente coercitive caracteristice școlii, un alt principiu fundamental este implicarea părinților. În niciun caz ca profesori sau meditatori, ci doar ca resurse pentru satisfacerea curiozității și pasiunilor copiilor. Și nu sunt singura resursă! Dar sunt cei care fac posibil accesul copiilor la bogăția de resurse a lumii (internet, carti, jocuri educative, truse de tot felul, evenimente sportive și culturale, workshop-uri, alți adulți, alți copii, activități de zi cu zi etc.). Căci învățarea se petrece oricând și oriunde e ceva interesant sau util de aflat. Creierul nu se oprește niciodată din învățat. Iar curiozitatea copiilor nu se stinge când e lăsată să se manifeste liberă.
Unschooling-ul nu înseamnă izolarea copiilor, ba chiar dimpotrivă. Nemaifiind închiși timp de 4-6 ore într-o instituție alături de semeni de aceeași vârstă și de adulți cu care nu pot relaționa firesc, copiii au timpul, energia și dorința de a vizita oameni și locuri diverse, de a se întâlni cu prietenii, de a practica sporturi sau meșteșuguri, de a se plimba și a se bucura de natură.
Desigur că asta înseamnă mai mult timp și mai multă implicare din partea părintelui. Dar NU înseamnă că va trebui să renunțe pentru totdeauna la cariera lui ca să stea cu copiii. De fapt, asta ar putea fi chiar contraproductiv, având în vedere că părintele e un model pentru ei. Dar cel mai probabil va fi nevoie ca unul dintre părinți să renunțe la job pentru câțiva ani, să lucreze de acasă sau part-time. O altă posibilitate e ca părinții să lucreze în intervale diferite. Sau să pună pe picioare o afacere proprie. Sau să devină freelanceri. Depinde de fiecare familie să caute soluțiile care i se potrivesc. Poate aici e punctul în care cei mai mulți renunță la idee. Pare mult mai simplu să lucrezi normal și să duci copii la școală.
Un alt punct sensibil legat de serviciu sunt banii. Poți foarte ușor să ajungi să crezi că unschooling-ul e pentru cei bogați și nu poate fi aplicat într-o familie cu venituri medii. Dar dacă faci un calcul rapid al tuturor cheltuielilor legate de școală, îți dai seama că-ideparte de a fi gratuită. De fapt, mai mult ca sigur măcar un salariu se consumă așa. Și-atunci nu mai pare așa groaznic să renunți la un salariu (integral sau parțial) pentru câțiva ani, nu? Sau să cauți un job mai neobișnuit care să-ți permită să petreci mai mult timp cu copiii. John Holt povestește în unele dintre cărțile sale despre familii cu un singur părinte care reușeau să facă unschooling. Dacă vă întrebați cum, vă recomand articolul acesta.
DAR, și e un ”dar” important, unschooling-ul nu e posibil dacă nu-ți dorești să-ți petreci mare parte din timp alături de copii, dacă nu vrei să răspunzi la o mie de întrebări pe zi, dacă nu-ți place să te joci, să alergi, să te plimbi, să vizitezi locuri și oameni, să discuți sincer tot felul de subiecte, uneori incomode, să cauți cărți, articole, site-uri și alte resurse utile. Așa că o singură condiție există, dar e ”eliminatorie”: să-ți dorești acest stil de viață, această relație apropiată cu copiii, acest mod de a învăța și socializa (asta pentru că o să înveți tu însuți o grămadă de lucruri și-o să socializezi mult mai mult).
Închei cu un fragment dintr-un articol foarte interesant – I live therefore I learn: Living an unschooling life:
Rolul părintelui care face unschooling
Să arate respect egal pentru toate interesele copilului.
Să aibă în vedere copilul de-a lungul vieții, ca să observe lucrurile care la-r putea interesa.
Să găsească moduri de a include copilul în propria viață de zi cu zi – ducând o viață mai deschisă decât se obișnuiește.
Să se implice în lucrurile care-l interesează pe copil – și să facă asta într-o multitudine de feluri, nu numai procurându-i o carte.
Să ducă o viață de familie care este bogată în experiențe felurite atât acasă, cât și în afara casei.
Să aibă în casă resurse care sunt interesante și stimulatoare, lucruri care încurajează explorarea ideilor.
Să discute despre lucruri și să petreacă timp discutându-le. Aceasta este probabil cea mai importantă ”acțiune” părintească implicată în unschooling.
Să aibă o atitudine jucăușă – să se joace cu copilul, să se distreze, să aprecieze lumea uimitoare din jurul lui. Să nu fie cinic, ci să se lase uimit de lume, considerând-o un loc fascinant. Aceasta este cea mai importantă atitudine a părintelui care face unschooling.
Să fie conștient de propria gândire și de propriul comportament. Să-și îmbogățească intențioant imaginația, punând la îndoială propriile prejudecăți și verificându-și automatismele.
Să fie foarte atent la ceea ce face cu adevărat copilul – să nu-l vadă doar la nivel superficial. Să recunoască faptul că există o motivație pentru acțiunile copilului, că acesta ”e născut pentru a învăța” și învață în continuu. Să ajungă să cunoască modurile de învățare preferate ale copilului.
Să sprijine din toată inima pasiunile copilului, chiar dacă nu i se par a fi ”educative”.

miercuri, 7 decembrie 2011

Ce nu aş vrea să audă copilul meu

Ideea articolului mi-a fost inspirată de tata. Care, exasperat (săracul) de observaţiile mele referitoare la relaţia cu nepotu-su (“nu-i mai zi aşa”/”nu vreau să audă asta”/”nu vreau să înveţe asta” etc), m-a rugat într-o zi să-i fac o listă scrisă cu tot ce nu vreau să i se spună copilului meu. Aşa că, în continuare, urmează lista. Dacă şi voi aveţi astfel de liste, mi-ar plăcea să le confruntăm.
Ideile le-am scris în ordinea în care mi-au venit în cap, nu neapărat în ordinea frecvenţei cu care le aud/a importanţei/a gradului în care mă enervează. Şi (dacă, ştiu eu, ajunge tata să-mi citească blogul :D ) NU sunt toate inspirate de el şi de mama (etichetările negative nu sunt inspirate de ei, mai degrabă cele dubios-de-laudative). Majoritatea sunt replici standard aplicate, la noi, copiilor. Din păcate, zic eu…
1. Eşti rău/obraznic! (cu variantele: “nu mai fi rău/obraznic” sau, “pozitiv”, “fii cuminte!”– ăsta din urmă, de obicei, pe un ton autoritaro-ameninţător, de ăla care taie tot efectul de programare neurolingvistică pozitivă).
De ce nu suport replicile astea? Pentru că, în primul rând, nu sunt de acord cu etichetele şi educarea prin intermediul etichetelor (fie ele şi “pozitive”, sub formă de laudă forţată. Am aceeaşi repulsie şi faţă de pavlovianul: “vaaaaaai, ce cuminteeeee ai fooooost, braaaaavoo”). Eticheta presupune, dintru început, o distanţă ierarhică implicită între cel ce etichetează şi cel etichetat. Adică io, mama, autoritatea supremă implicită, decid fără drept de apel că tu, copilul, subordonatul implicit, ai fost “bun” sau “rău”. Judecata mea, evident, este mereu dreaptă şi eu, mama, autoritatea, nu sunt supusă greşelii, astfel încât îmi este permis să împart etichete subordonaţilor după propriile mele valori. Niţel eronat, nu?
În al doilea rând, dacă ţi se repetă mereu: “eşti rău” (sau “pozitivul” cu tentă expectativăfii cuminte” – care se traduce “eu vreau şi am pretenţia de la tine să încetezi să fii ca acum, adică rău, şi să devii altfel, cuminte“)… atunci chiar începi, conştient sau nu, să crezi că ai o problemă. Mai ales pentru copii, care, oricum, au nevoie şi de aprecierile celor din jur pentru a-şi contura o imagine de sine şi încrederea în sine. Care, după prea multe astfel de replici “educative”,  se cam duc de râpă…
Iar variantele de etichetări pozitive, laudative… poate nu strică la fel de mult, dar nici sănătoase nu-s. Pentru că, ştiţi voi… spre deosebire de adulţi, copiii au, încă, inocenţa aia care îi pune în gardă ori de câte ori sesizează falsitea. Ok, eu nu contest că există pe lume bunicuţe care se extaziază sincer, fără falsitate, la fiecare pârţ (scuzaţi) al nepoţelului adorat. Cu toate acestea, copilul percepe manipularea şi controlul ascuns din spatele unor astfel de replici recompensatorii, pierzând, astfel, respectul faţă de adultul care îi tratează aşa. Şi nu e vorba de “răsfăţ” sau de “copil care te joacă pe degete”, cum spun babele, să nu le “suflăm în fund” că ni se “urcă în cap”. Este vorba, din contra, de o relaţie destul de echivocă. Se simte manipulat, controlat, dus cu zăhărelul ca să aibă un comportament “bun”? Va reacţiona întocmai, va oferi ceea ce se cere şi va învăţa, din asta, că tot ce contează în lume este să oferi aparenţele pentru care îţi iei “premiul”, fie el şi verbal. Va fi, poate, bine “dresat” social, va reacţiona “bine” la sistemul recompensatoriu. Dar în sinea lui, te va dispreţui, la fel cum va dispreţui masca pe care este nevoit să o adopte în locul eului său natural. Şi relaţia dintre adult şi copil se va reduce doar la un joc al manipulării, din care nimeni nu iese… mai “educat“.
De asemenea, dacă adultul tratează copilul doar cu laude exagerate de tip etichetă (“eşti un copil minunat, fantastic, cuminte, deştept“), sau, mai rău, cu tentă expectativă (“ştiu că poţi, doar eşti un copil deştept!“), copilul fie va ajunge dependent de reacţia/admiraţia celor din jur (şi va căuta doar să impresioneze, nu să facă ce îi place lui), fie va resimţi continuupresiunea unei auto-depăşiri de care este condiţionată “doza” de drog, de laudă, de care a fost făcut dependent.
Mai multe despre problematica laudelor într-un articol absolut genial al psihologului Robin Grille.
Soluţiile sunt detaliate atât de frumos în articolul citat, încât eu nu mai insist (sâc, poate vă fac curioşi să-l citiţi!). Ca rezumat, subliniez doar două idei de bază:  să exprimăm judecăţi subiective, nu obiective şi să judecăm situaţia particulară, nu persoana în general (adică: “mie mi-a plăcut mult că ai cedat jucăria fratelui tău” şi nu “ce copil bun eşti“).
2Nu ai voie! Ei, ori îs io o mamă tinerică rău, ori am memoria bună, ori chiar “voia” asta m-a supărat rău “la vremea mea”. Că o ţin minte. Auzeam “nu ai voie” şi… eram total nedumerită. Ce-i aia voie? (şi, după ce am înţeles ce înseamnă: voia cui?). Vă povesteam mai sus despre autoritatea maternă, aia fără de greşeală (glumesc cu tati că io, faţă de Cris, îs autoritatea mamară)? Ei bine, păi despre voia ei e vorba. Sau a autorităţii paterne. Sau a oricărei autorităţi adulte dornice de tiranii mărunte (evident, doar “spre binele copilului” şi  – cum altfel! – “cu rol educativ”).
Bun, şi ce ne facem cu prizele, vă întrebaţi? (Punem capace!) În general, eu prefer să creez copilului un mediu sigur, prin care poate explora liniştit, fără să trebuiască să stau cu ochii şi gura pe el (să nu menţionez că e şi mult mai comod aşa). Dar dacă nu se poate şi nu se poate, atunci faţă de acest abstract şi foarte nedrept-autoritar “nu ai voie!”, eu îl prefer pe “nu” (“nu” ş-atât sau, mai bine, “nu” plus o explicaţie pe înţelesul copilului – unde explicaţie nu înseamnă ameninţări şi induceri de frică de tipul “nu pune mâna pe priză că e au“!!).
3. Nu ţi-e ruşine?/Să-ţi fie ruşine! Probabil deja mi s-a făcut lene să scriu romane. Că vă trimit direct la o sursă, iarăşi faină rău, tot de pe siteul AP şi tot a lui Robin Grille. Articolul e atât de frumos scris, încât chiar nu are rost să repet eu. Esenţa e că ruşinea nu educă. Doar blochează capacitatea unei persoane de a exprima orice sentimente… în afară defurie. Un copil crescut în ruşine şi ruşinare e viitorul adult blocat afectiv, timid, incapabil să se exprime şi să se adapteze, perfecţionist până la patologic, poate cu un potenţial uriaş pe care nu îl poate transmite lumii, şi care, periodic (sau în cadrul familiei/al prietenilor foarte apropiaţi), reacţionează violent, prin crize de furie.
Fără alternative. Pe asta pur şi simplu nu vreau să o aud!
4. Nu poţi! (cu variantele îndulcite: “eşti mititel, încă nu poţi/aia e pentru copiii mari/pentru oamenii mari”. Sau şi mai îndulcite: “las’ să te ajute (mama/tanti/bica etc etc)” – asta fără vreo solicitarea de ajutor din partea copilului, înainte ca, măcar, să fi fost lăsat să încerce ceea ce-şi dorea să facă).  Indiferent de ambalaj, mesajul e acelaşi, foarte clar: “nu poţi, eşti incapabil să te descurci singur, aşa că depinzi de mine”. Nuuu, dragilor. Eu prefer ca feciorul meu să aibă propriile experienţe, nu să fie dus pe braţe atunci când nu o cere, vreau să fie liber şi să aibă încredere să încerce ceea ce-şi doreşte, chiar dacă eu ştiu deja că nu-i va reuşi. Nu doar rezultatul contează, ci şi procesul. Contează că ai păşit pe cale, nu unde ai ajuns, zice înţelepciunea chinezească. La fel cum farmecul muntelui, zic munţomanii, nu stă în alea 5 minute petrecute pe vârf. Şi nu cred că există iubitor adevărat de munte care să prefere să ajungă pe vârful Everestului cu elicopterul faţă de a escalada până la… 3000 m să zicem, pe propriile picioare.
Eu nu vreau să-mi trimit copilul cu elicopterul, vreau să-l las să urce cu piciorul şi să-l învăţ să se bucure de proces, nu de rezultat. Nu vreau să-i induc, pas după pas, presiunea dependenţei de mine. Din contra, chiar dacă, la vârsta lui de 1 an şi 10 luni, acesta este chiar o realitate, chiar este dependent în multe de mine… prefer să îl fac să o resimtă cât mai puţin. Şi prefer să-l las să se desprindă treptat, atunci când se simte pregătit să o facă. Prefer să-l mai las şi să cadă, pentru că şi asta îl ajută să-şi autodefinească, foarte corect,limitele.
Singura mea grijă? Să fiu mereu disponibilă atunci când revine (pentru a pleca din nou). Şi să-l susţin necondiţionat în ceea ce vrea să facă.
5. “Dacă faci (cutare chestie), ai să cazi şi ai să te loveşti!” (cu variante îmbunătăţite, să sune cât mai horror: “o să te doar㔓o să plângi” etc). Replica asta e oarecum legată de aia de mai sus, dar e ceva mai parşivă. Nu doar că zice “nu poţi”, dar te ameninţă. Şi creează condiţionări şi frici nefondate. Câte din fobiile şi blocajele din viaţa de adult nu se datorează, oare, unor astfel de replici bienvoitoare?
O persoană din familia mea (ca “fapt divers”, aceeaşi care mi-a indus mie o fobie de câini – pe care am depăşit-o greu şi cu muuult efort de voinţă – doar repetându-mi, în copilărie, “nu te apropia de câine că te muşcă”), are, parcă, o plăcere sadică în a-i spune lui Cris: “nu te urca pe scaun (de ex), că ai să faci buuf (pauză în care copilul se uită nedumerit)… şi ai să te loveşti.. şi ai să spui au… şi ai să plângi (pauză în care se uită dacă băiatul urmăreşte, apoi întăreşte din cap: daaa, ai să plââângiii)” :O I-a zis aşa de vreo două ori. Acu, dacă începe, nici nu mai aştept să termine… iau copilul pe sus şi îl scot din cameră, găsindu-i altă ocupaţie, în altă parte. Nici nu m-am mai complicat să îi explic. Oricum sunt nebună că îl port “crăcănat”, îl alaptez la mai mult de 3 luni etc :D
Evident, cred că nu mai e cazul să menţionez chestii precum “(dacă faci/nu faci cutare chestie), vine miliţianul să te ia/bau bau/moşul” etc etc. Deşi le-am auzit prin parc spuse altor copii, nu au apus încă (ba şi cu Cris ţin minte că a avut o bunicuţă băgăcioasă o tentativă de a scoate “miliţianul” la înaintare, dar i-am retezat-o eu scurt şi deloc politicos, cu un “mulţumesc, dar mă ocup eu, iar copilul oricum nu ştie de prostii dintr-astea” :D ).
6. “Ia şi mănâncă, dacă nu, îţi mănânc eu tot!” Altă tâmpenie pentru care am făcut scandal unor rude. Mai ales că, în momentul în care a zburat porumbelul, copilul mânca bine-mersi. La fel cum sunt contra “îndopatului” copilului atunci când nu vrea să mănânce, consider că nici replica asta nu aduce nimic bun. Din contra. Doar multă nesiguranţă, doar ameninţare, doar viitoare probleme cu alimentaţia (eating-disorders). Care e sensul să ameninţi un copil că, dacă nu mănâncă acum (fie că vrea sau nu), i se va lua mâncarea? Ce minte bolnavă (io am un nod în gât de nervi numai când scriu) s-a gândit să inducă frica asta unui copil?
7. “Încă mai sugi? Vaaai, ce ruşineeee! Eşti prea mare pentru aşa ceva!” Asta ar putea fi inclusă la capitolul “ruşinare”, dar, pe mine, mă enervează suficient încât să îi dedic un capitol separat. Pe lângă faptul că e o băgare în seamă absolut nejustificată şi o totală lipsă de respect faţă de mine ca mamă (eu sunt acolomie mi se judecă alegerile, dar adresarea se face indirect, nu mie, ci copilului, de parcă nici n-aş fi prezentă), replica în sine e şi foarteilogică. Acelaşi copilaş care e “prea mic” pentru orice ar vrea el să întreprindă de unul singur, devine, deodată, “prea mare” pentru ceva. Şi acel ceva este… ceva de mâncare (există limită superioară de vârstă pentru mâncăruri? Poţi fi “prea mare” pentru a mânca ceva?). Şi foarte împotriva recomandărilor OMS (care spun că un copil trebuie alăptat exclusiv în primele 6 luni, apoi, în paralel cu solidele, se va continua alăptarea până la 2 ani şi peste“).
Aşa că rog insistent binevoitorii care nu au habar ce vorbesc să se abţină. La replica asta, răspund în funcţie de moment, de la un foaarte sec „vă rog să nu-i mai spuneţi asta copilului meu, îl voi alăpta cât vrem noi doi şi nu e nicio ruşine” la replici sarcastice. Oricum, insistent rog… nu mai spuneţi asta copiilor!
8. “Spune “săru-mâna”!” Sau “mulţumesc”. Sau “pardon”. Sau, mai incolo, “o poezie” (la asta cu poezia am deja textul pregătit: “ştie, cum să nu ştie poezii, dar preferă să asculte…nu-i aşa că-i spuneţi dvs. o poezie?” - plus una bucată rânjet care să dea de înţeles cam care e părerea mea despre cei care văd în orice copil un actor de circ bine dresat).  Şi, bineînţeles, orice părinte care vrea să-şi ridice în slăvi propriile “competenţe în educarea copiilor” nu va uita, demonstrativ, de faţă cu un public adult, nici celebrul – şi atât de umilitorul!! -… “cum spuuui?”.
Astea iar cred că mi-au lăsat ceva sechele. Pentru că, pur şi simplu, mi se face rău când le aud. Prefer să am parte de un mic “needucat” decât să folosesc, vreodată, una dintre replicile astea pe copilul meu. La fel cum mă scot din sărite şi cei care îi zic lui Cris “paaa” de 100 de ori, doar-doar o răspunde. Şi, poate, în sinea lor, se miră de ce eu nu reacţionez cu “haai, spune paaaa lu neneaaa“. Uite nu. Copiii nu-s robotei, să le înregistrezi “poezia” şi ei să o recite în circumstanţa x. Când va dori să salute, o va face. Pentru că da, îi voi explica,atunci când va înţelege, ce înseamnă aceste formule şi când se folosesc şi de ce. Dar fără presiuni, fără “cum spuuui”-ul ăla care pe mine mă făcea să urăsc vizitele şi adulţii şifăţărnicia lor (aia în care copilul e luat în şuturi că nu zice “săru-mâna” nu ştiu cărei “tanti”, aceeaşi tanti pe care mama, peste jum de oră, o bârfeşte cu o terţă; aia în care tre să urezi “bună ziua” celui care ţi-a lovit câinele drag de la scară, când tu i-ai transmite ceva din… total alt registru). Şi până va înţelege, am grijă să nu uit să audă mereu “bună”, “mulţumesc”, “pardon” etc în relaţiile din jur. Şi, mai ales, să nu uit să îi spun lui“mulţumesc” când mă ajută etc. Copiii nu excelează în a asculta ce li se spune, în schimb… sunt aşi în copierea modelelor comportmentale din jur. Exact ăsta e principiul pe care vreau să merg în educaţia copiilor mei. Nu frecare la cap…  ci exemple bune.
Pare simplu dar… nu e. E o muncă enormă… o luptă continuă cu toate “setările greşite” cu care noi, părinţii, am fost trimişi în lume.
Şi pentru că am ajuns aici… nu, nu vă închipuiţi că eu sunt mama-model care respectă mereu tot ce am scris mai sus. Din contra. Fac o mulţime de greşeli, pentru că, repet, e foarte greu de învins modelul parental asimilat în copilărie. Adică mai scap (şi mă mir şi eu de unde vin) câte-un “nu-i voie”, câte-un “dacă nu mănânci, nu mergem în mall” şi alte astfel de treburi… triste :( Dar consider că lista de mai sus e… un model pe care mă chinui să-l urmez cât mai mult posibil. Chiar dacă nu reuşesc 100%. Măcar văd un pas înainte în conştientizarea faptului că astfel de texte nu sunt sănătoase…
Şi asta rog şi pe cei din anturajul copilului meu. Şi le mulţumesc în avans pentru înţelegere şi răbdare şi deschidere.
Lista nu e nici pe departe completă, sigur voi mai adăuga, în timp, măcar şi-n comentarii. Vă invit să faceţi acelaşi lucru.
Şi dedic acest articol tuturor copiilor din noi, adulţii de azi, pe care astfel de replici i-au umilit, durut, ruşinat, inhibat, supărat… şi care, citind, promit ca măcar o parte din aceste texte să nu le transmită mai departe propriilor copii…