vineri, 24 februarie 2012

COPIII – O MINUNE ÎNŢELEASĂ GREŞIT



familie copii copil educare
Îmi aduc aminte că atunci când mama mea, în fuga şi graba ei zilnică, uita să-mi mai ofere tandreţe şi iubire, mă îmbolnăveam. Atunci mă bucuram cel mai mult de atenţia ei… Mă gândesc acum dacă nu cumva asta ar fi cauza unui număr atât de mare a copiilor bolnavi. Părinţii se plâng că nu reuşesc să trateze până la capăt o boală că imediat apare alta în loc. Oare de ce? Adesea dăm vina pe medicamentele de proastă calitate, pe imunitatea slabă a copilului, pe medicii incopetenţi etc. Nimeni nu caută problema unde trebuie căutată – în situaţia familiei, în relaţia mamă-tată, în iubirea şi răbdarea de care se dă dovadă faţă de copil, în timpul dedicat lui nu numai pentru a face temele, ci şi pentru a-i povesti ceva frumos, pentru a-l întreba cum se simte, cât de fericit şi mulţumit este.
Părinţii îşi privesc copii ca pe ceva mic, ca pe un omuleţ care încă nu ştie nimic despre lumea în care trăieşte, care trebuie educat şi instruit. Nu-i permitem niciodată să se manifeste, întrebările lor ne par fără de sens sau amuzante, remarcile sau opiniile lor ne par absurde şi prosteşti. Se mai întâmplă să spunem “Taci că eu ştiu mai bine!”. Ce eroare!
Copii cu crize de nervi, copii complexaţi, copii încremeniţi de frică, copii rataţi, copii cu note mici, copii care dorm prea mult şi învaţă prea puţin, copii care privesc prea mult TV-ul şi preferă calculatorul înainte de orice… Ei există peste tot… Îi condamnăm şi îi pedepsim, dar niciodată nu ne întrebăm: De ce sunt ei aşa cum sunt? Răspunsul însă stă chiar la suprafaţă – uităm că aceşti copii simt tot şi văd tot, că ei sunt oglinda celor doi oameni care le-au dat viaţă, suferinţa lor vine din boala noastră, boala lor vine din suferinţa noastră… Ei respiră iubirea sau frica noastră, frustrarea sau bucuria noastră, ura sau fericirea noastră…
Din ipostaza unui copil, încă în grija părinţilor, vă îndem să aveţi grijă de micuţii voştri, tot ce-şi doresc şi tot de ce au nevoie este armonie, iubire şi pace! Degeaba ne sacrificăm pentru ei şi uităm de fericirea noastră. Ei nu vor sacrificiu şi nici renunţarea la propria fericire… Ei vor lumină, ei vor fericirea voastră, ei vor să vadă îmbrăţişările voastre, săruturile voastre, zâmbetele voastre, ei vor să simtă că mama şi tata sunt fericiţi, că sunt uniţi, că se iubesc şi că iubirea dintre ei doi se reflectă înmiit asupra lor.
Dacă toate acestea nu există, degeaba le mai spuneţi că trebuie să se comporte şi să vorbească frumos, că trebuie să iubească natura şi să-şi respecte părinţii, că trebuie să fie calm şi politos. Copiii nu fac niciodată ce aud. Copiii fac doar ce văd.
Pentru sfârşit vă las un citat deosebit, dar de puţini înţeles şi acceptat ca atare: „Copiii voştri nu sunt copiii voştri. Ei sunt fiii şi fiicele dorului Vieţii de ea însăşi îndrăgostită. Ei vin prin voi dar nu din voi. Şi, deşi sunt cu voi, ei nu sunt ai voştri.”
Nu vă limitaţi copiii, nu încercaţi să le impuneţi norme, nu-i îndemnaţi să intre în turma celor mulţi şi mediocri. Lăsaţi-i să se descopere şi vă veţi minuna ochii şi sufletul atunci când vor cuceri culmi nebănuite! Dumnezeu are grijă de toate!  Nu în zadar Iisus a spus: Lăsaţi copiii să vină la mine!

Trimiteți un comentariu