vineri, 9 decembrie 2011

Unschooling – un stil de viață

De când am început să scriu și să discut mai serios despre conceptul de unschooling, am înțeles că oamenii sunt reticenți și pentru că unschooling-ul nu e doar o alternativă la școlarizare. E mult mai mult decât atât. E, așa cum spune titlul, un stil de viață. Care poate nu i se potrivește oricărei familii.

Prinși în traiul convențional de zi cu zi, ne e greu să vedem o alternativă. Nu ne putem închipui cum ar fi să nu ducem copiii la școală în fiecare dimineață și să nu-i revedem după 4-6-8 ore, pentru a ne bucura de câteva ceasuri  împreună  înainte de culcare (sigur, asta dacă nu sunt cine știe ce teme sau proiecte de făcut). Școala e atât de adânc săpată în mințile noastre încât cuvântul ”copil” e ușor echivalat cu ”elev”, iar ”copilărie” cu ”școală”.
N-am auzit până acum vreun părinte care să spună că e mulțumit de programul acesta și nu l-ar schimba pentru nimic în lume. Dar puțini mi-au dat de înțeles că ar vrea să treacă peste oftat și regret și să caute activ o soluție. La fel cum n-am auzit părinte care să nu reproșeze ceva sistemului școlar, dar niciunul care să conceapă ideea de a-și retrage copiii. Și nu pot să-i condamn din moment ce așa se trăiește în societatea noastră. Pare o axiomă de nezdruncinat, nu? ”Părinții merg la serviciu și copiii la școală.” Nu așa le explicăm celor mici?
Dar dacă nu trebuie să fie așa? Dacă ne-am preface că școala nu există? Și că trebuie să ne asumăm răspunderea pentru copiii noștri 24 de ore din 24? Dintr-odată, traiul de mai sus pare simplu și ordonat, fără surprize și provocări, nu-i așa? Poate la prima vedere, dar, zic eu, pare și lipsit de libertate și de bucuria de a-ți petrece timpul cu copiii fără limitări și program.
Există familii (da, și la noi) care au scos școala din ecuație. Care nu se trezesc la ore fixe și nu se grăbesc să intre în șuvoiul de mașini ce se înghesuie pe șoselele orașului. Care nu își petrec zilele separat. Care nu-și petrec serile făcând teme și explicând a mia oară că la școală nu se face aia sau cealaltă. Care nu renunță la un documentar sau la un board game pentru că a doua zi au școală. Care nu-și împart anul în zile de școală și zile de vacanță. Care nu măsoară trecerea timpului în clase. Care nu trec prin săptămâni de pregatire intensă pentru teze și examene,  de care depinde progresul copilului în sistem și, implicit, starea de spirit a întregii familii.
Ce fac în schimb? Depinde mult de fiecare familie în parte. Unschooling-ul nu este o rețetă universală, nu are reguli și nici pași de urmat. E un mod de a trăi perfect adaptabil profilului fiecărei familii. Există totuși anumite principii care ghidează acest proces. Pe lângă excluderea oricăror elemente coercitive caracteristice școlii, un alt principiu fundamental este implicarea părinților. În niciun caz ca profesori sau meditatori, ci doar ca resurse pentru satisfacerea curiozității și pasiunilor copiilor. Și nu sunt singura resursă! Dar sunt cei care fac posibil accesul copiilor la bogăția de resurse a lumii (internet, carti, jocuri educative, truse de tot felul, evenimente sportive și culturale, workshop-uri, alți adulți, alți copii, activități de zi cu zi etc.). Căci învățarea se petrece oricând și oriunde e ceva interesant sau util de aflat. Creierul nu se oprește niciodată din învățat. Iar curiozitatea copiilor nu se stinge când e lăsată să se manifeste liberă.
Unschooling-ul nu înseamnă izolarea copiilor, ba chiar dimpotrivă. Nemaifiind închiși timp de 4-6 ore într-o instituție alături de semeni de aceeași vârstă și de adulți cu care nu pot relaționa firesc, copiii au timpul, energia și dorința de a vizita oameni și locuri diverse, de a se întâlni cu prietenii, de a practica sporturi sau meșteșuguri, de a se plimba și a se bucura de natură.
Desigur că asta înseamnă mai mult timp și mai multă implicare din partea părintelui. Dar NU înseamnă că va trebui să renunțe pentru totdeauna la cariera lui ca să stea cu copiii. De fapt, asta ar putea fi chiar contraproductiv, având în vedere că părintele e un model pentru ei. Dar cel mai probabil va fi nevoie ca unul dintre părinți să renunțe la job pentru câțiva ani, să lucreze de acasă sau part-time. O altă posibilitate e ca părinții să lucreze în intervale diferite. Sau să pună pe picioare o afacere proprie. Sau să devină freelanceri. Depinde de fiecare familie să caute soluțiile care i se potrivesc. Poate aici e punctul în care cei mai mulți renunță la idee. Pare mult mai simplu să lucrezi normal și să duci copii la școală.
Un alt punct sensibil legat de serviciu sunt banii. Poți foarte ușor să ajungi să crezi că unschooling-ul e pentru cei bogați și nu poate fi aplicat într-o familie cu venituri medii. Dar dacă faci un calcul rapid al tuturor cheltuielilor legate de școală, îți dai seama că-ideparte de a fi gratuită. De fapt, mai mult ca sigur măcar un salariu se consumă așa. Și-atunci nu mai pare așa groaznic să renunți la un salariu (integral sau parțial) pentru câțiva ani, nu? Sau să cauți un job mai neobișnuit care să-ți permită să petreci mai mult timp cu copiii. John Holt povestește în unele dintre cărțile sale despre familii cu un singur părinte care reușeau să facă unschooling. Dacă vă întrebați cum, vă recomand articolul acesta.
DAR, și e un ”dar” important, unschooling-ul nu e posibil dacă nu-ți dorești să-ți petreci mare parte din timp alături de copii, dacă nu vrei să răspunzi la o mie de întrebări pe zi, dacă nu-ți place să te joci, să alergi, să te plimbi, să vizitezi locuri și oameni, să discuți sincer tot felul de subiecte, uneori incomode, să cauți cărți, articole, site-uri și alte resurse utile. Așa că o singură condiție există, dar e ”eliminatorie”: să-ți dorești acest stil de viață, această relație apropiată cu copiii, acest mod de a învăța și socializa (asta pentru că o să înveți tu însuți o grămadă de lucruri și-o să socializezi mult mai mult).
Închei cu un fragment dintr-un articol foarte interesant – I live therefore I learn: Living an unschooling life:
Rolul părintelui care face unschooling
Să arate respect egal pentru toate interesele copilului.
Să aibă în vedere copilul de-a lungul vieții, ca să observe lucrurile care la-r putea interesa.
Să găsească moduri de a include copilul în propria viață de zi cu zi – ducând o viață mai deschisă decât se obișnuiește.
Să se implice în lucrurile care-l interesează pe copil – și să facă asta într-o multitudine de feluri, nu numai procurându-i o carte.
Să ducă o viață de familie care este bogată în experiențe felurite atât acasă, cât și în afara casei.
Să aibă în casă resurse care sunt interesante și stimulatoare, lucruri care încurajează explorarea ideilor.
Să discute despre lucruri și să petreacă timp discutându-le. Aceasta este probabil cea mai importantă ”acțiune” părintească implicată în unschooling.
Să aibă o atitudine jucăușă – să se joace cu copilul, să se distreze, să aprecieze lumea uimitoare din jurul lui. Să nu fie cinic, ci să se lase uimit de lume, considerând-o un loc fascinant. Aceasta este cea mai importantă atitudine a părintelui care face unschooling.
Să fie conștient de propria gândire și de propriul comportament. Să-și îmbogățească intențioant imaginația, punând la îndoială propriile prejudecăți și verificându-și automatismele.
Să fie foarte atent la ceea ce face cu adevărat copilul – să nu-l vadă doar la nivel superficial. Să recunoască faptul că există o motivație pentru acțiunile copilului, că acesta ”e născut pentru a învăța” și învață în continuu. Să ajungă să cunoască modurile de învățare preferate ale copilului.
Să sprijine din toată inima pasiunile copilului, chiar dacă nu i se par a fi ”educative”.
Trimiteți un comentariu