Ce nu aş vrea să audă copilul meu

Ideea articolului mi-a fost inspirată de tata. Care, exasperat (săracul) de observaţiile mele referitoare la relaţia cu nepotu-su (“nu-i mai zi aşa”/”nu vreau să audă asta”/”nu vreau să înveţe asta” etc), m-a rugat într-o zi să-i fac o listă scrisă cu tot ce nu vreau să i se spună copilului meu. Aşa că, în continuare, urmează lista. Dacă şi voi aveţi astfel de liste, mi-ar plăcea să le confruntăm.

Ideile le-am scris în ordinea în care mi-au venit în cap, nu neapărat în ordinea frecvenţei cu care le aud/a importanţei/a gradului în care mă enervează. Şi (dacă, ştiu eu, ajunge tata să-mi citească blogul  ) NU sunt toate inspirate de el şi de mama (etichetările negative nu sunt inspirate de ei, mai degrabă cele dubios-de-laudative). Majoritatea sunt replici standard aplicate, la noi, copiilor. Din păcate, zic eu…

1. Eşti rău/obraznic! (cu variantele: “nu mai fi rău/obraznic” sau, “pozitiv”, “fii cuminte!”– ăsta din urmă, de obicei, pe un ton autoritaro-ameninţător, de ăla care taie tot efectul de programare neurolingvistică pozitivă).

De ce nu suport replicile astea? Pentru că, în primul rând, nu sunt de acord cu etichetele şi educarea prin intermediul etichetelor (fie ele şi “pozitive”, sub formă de laudă forţată. Am aceeaşi repulsie şi faţă de pavlovianul: “vaaaaaai, ce cuminteeeee ai fooooost, braaaaavoo”). Eticheta presupune, dintru început, o distanţă ierarhică implicită între cel ce etichetează şi cel etichetat. Adică io, mama, autoritatea supremă implicită, decid fără drept de apel că tu, copilul, subordonatul implicit, ai fost “bun” sau “rău”. Judecata mea, evident, este mereu dreaptă şi eu, mama, autoritatea, nu sunt supusă greşelii, astfel încât îmi este permis să împart etichete subordonaţilor după propriile mele valori. Niţel eronat, nu?

În al doilea rând, dacă ţi se repetă mereu: “eşti rău” (sau “pozitivul” cu tentă expectativă“fii cuminte” – care se traduce “eu vreau şi am pretenţia de la tine să încetezi să fii ca acum, adică rău, şi să devii altfel, cuminte“)… atunci chiar începi, conştient sau nu, să crezi că ai o problemă. Mai ales pentru copii, care, oricum, au nevoie şi de aprecierile celor din jur pentru a-şi contura o imagine de sine şi încrederea în sine. Care, după prea multe astfel de replici “educative”,  se cam duc de râpă…

Iar variantele de etichetări pozitive, laudative… poate nu strică la fel de mult, dar nici sănătoase nu-s. Pentru că, ştiţi voi… spre deosebire de adulţi, copiii au, încă, inocenţa aia care îi pune în gardă ori de câte ori sesizează falsitea. Ok, eu nu contest că există pe lume bunicuţe care se extaziază sincer, fără falsitate, la fiecare pârţ (scuzaţi) al nepoţelului adorat. Cu toate acestea, copilul percepe manipularea şi controlul ascuns din spatele unor astfel de replici recompensatorii, pierzând, astfel, respectul faţă de adultul care îi tratează aşa. Şi nu e vorba de “răsfăţ” sau de “copil care te joacă pe degete”, cum spun babele, să nu le “suflăm în fund” că ni se “urcă în cap”. Este vorba, din contra, de o relaţie destul de echivocă. Se simte manipulat, controlat, dus cu zăhărelul ca să aibă un comportament “bun”? Va reacţiona întocmai, va oferi ceea ce se cere şi va învăţa, din asta, că tot ce contează în lume este să oferi aparenţele pentru care îţi iei “premiul”, fie el şi verbal. Va fi, poate, bine “dresat” social, va reacţiona “bine” la sistemul recompensatoriu. Dar în sinea lui, te va dispreţui, la fel cum va dispreţui masca pe care este nevoit să o adopte în locul eului său natural. Şi relaţia dintre adult şi copil se va reduce doar la un joc al manipulării, din care nimeni nu iese… mai “educat“.

De asemenea, dacă adultul tratează copilul doar cu laude exagerate de tip etichetă (“eşti un copil minunat, fantastic, cuminte, deştept“), sau, mai rău, cu tentă expectativă (“ştiu că poţi, doar eşti un copil deştept!“), copilul fie va ajunge dependent de reacţia/admiraţia celor din jur (şi va căuta doar să impresioneze, nu să facă ce îi place lui), fie va resimţi continuupresiunea unei auto-depăşiri de care este condiţionată “doza” de drog, de laudă, de care a fost făcut dependent.

Mai multe despre problematica laudelor într-un articol absolut genial al psihologului Robin Grille.

Soluţiile sunt detaliate atât de frumos în articolul citat, încât eu nu mai insist (sâc, poate vă fac curioşi să-l citiţi!). Ca rezumat, subliniez doar două idei de bază:  să exprimăm judecăţi subiective, nu obiective şi să judecăm situaţia particulară, nu persoana în general (adică: “mie mi-a plăcut mult că ai cedat jucăria fratelui tău” şi nu “ce copil bun eşti“).

2. Nu ai voie! Ei, ori îs io o mamă tinerică rău, ori am memoria bună, ori chiar “voia” asta m-a supărat rău “la vremea mea”. Că o ţin minte. Auzeam “nu ai voie” şi… eram total nedumerită. Ce-i aia voie? (şi, după ce am înţeles ce înseamnă: voia cui?). Vă povesteam mai sus despre autoritatea maternă, aia fără de greşeală (glumesc cu tati că io, faţă de Cris, îs autoritatea mamară)? Ei bine, păi despre voia ei e vorba. Sau a autorităţii paterne. Sau a oricărei autorităţi adulte dornice de tiranii mărunte (evident, doar “spre binele copilului” şi  – cum altfel! – “cu rol educativ”).

Bun, şi ce ne facem cu prizele, vă întrebaţi? (Punem capace!) În general, eu prefer să creez copilului un mediu sigur, prin care poate explora liniştit, fără să trebuiască să stau cu ochii şi gura pe el (să nu menţionez că e şi mult mai comod aşa). Dar dacă nu se poate şi nu se poate, atunci faţă de acest abstract şi foarte nedrept-autoritar “nu ai voie!”, eu îl prefer pe “nu” (“nu” ş-atât sau, mai bine, “nu” plus o explicaţie pe înţelesul copilului – unde explicaţie nu înseamnă ameninţări şi induceri de frică de tipul “nu pune mâna pe priză că e au“!!).

3. Nu ţi-e ruşine?/Să-ţi fie ruşine! Probabil deja mi s-a făcut lene să scriu romane. Că vă trimit direct la o sursă, iarăşi faină rău, tot de pe siteul AP şi tot a lui Robin Grille. Articolul e atât de frumos scris, încât chiar nu are rost să repet eu. Esenţa e că ruşinea nu educă. Doar blochează capacitatea unei persoane de a exprima orice sentimente… în afară defurie. Un copil crescut în ruşine şi ruşinare e viitorul adult blocat afectiv, timid, incapabil să se exprime şi să se adapteze, perfecţionist până la patologic, poate cu un potenţial uriaş pe care nu îl poate transmite lumii, şi care, periodic (sau în cadrul familiei/al prietenilor foarte apropiaţi), reacţionează violent, prin crize de furie.

Fără alternative. Pe asta pur şi simplu nu vreau să o aud!

4. Nu poţi! (cu variantele îndulcite: “eşti mititel, încă nu poţi/aia e pentru copiii mari/pentru oamenii mari”. Sau şi mai îndulcite: “las’ să te ajute (mama/tanti/bica etc etc)” – asta fără vreo solicitarea de ajutor din partea copilului, înainte ca, măcar, să fi fost lăsat să încerce ceea ce-şi dorea să facă).  Indiferent de ambalaj, mesajul e acelaşi, foarte clar: “nu poţi, eşti incapabil să te descurci singur, aşa că depinzi de mine”. Nuuu, dragilor. Eu prefer ca feciorul meu să aibă propriile experienţe, nu să fie dus pe braţe atunci când nu o cere, vreau să fie liber şi să aibă încredere să încerce ceea ce-şi doreşte, chiar dacă eu ştiu deja că nu-i va reuşi. Nu doar rezultatul contează, ci şi procesul. Contează că ai păşit pe cale, nu unde ai ajuns, zice înţelepciunea chinezească. La fel cum farmecul muntelui, zic munţomanii, nu stă în alea 5 minute petrecute pe vârf. Şi nu cred că există iubitor adevărat de munte care să prefere să ajungă pe vârful Everestului cu elicopterul faţă de a escalada până la… 3000 m să zicem, pe propriile picioare.

Eu nu vreau să-mi trimit copilul cu elicopterul, vreau să-l las să urce cu piciorul şi să-l învăţ să se bucure de proces, nu de rezultat. Nu vreau să-i induc, pas după pas, presiunea dependenţei de mine. Din contra, chiar dacă, la vârsta lui de 1 an şi 10 luni, acesta este chiar o realitate, chiar este dependent în multe de mine… prefer să îl fac să o resimtă cât mai puţin. Şi prefer să-l las să se desprindă treptat, atunci când se simte pregătit să o facă. Prefer să-l mai las şi să cadă, pentru că şi asta îl ajută să-şi autodefinească, foarte corect,limitele.

Singura mea grijă? Să fiu mereu disponibilă atunci când revine (pentru a pleca din nou). Şi să-l susţin necondiţionat în ceea ce vrea să facă.

5. “Dacă faci (cutare chestie), ai să cazi şi ai să te loveşti!” (cu variante îmbunătăţite, să sune cât mai horror: “o să te doară”, “o să plângi” etc). Replica asta e oarecum legată de aia de mai sus, dar e ceva mai parşivă. Nu doar că zice “nu poţi”, dar te ameninţă. Şi creează condiţionări şi frici nefondate. Câte din fobiile şi blocajele din viaţa de adult nu se datorează, oare, unor astfel de replici bienvoitoare?

O persoană din familia mea (ca “fapt divers”, aceeaşi care mi-a indus mie o fobie de câini – pe care am depăşit-o greu şi cu muuult efort de voinţă – doar repetându-mi, în copilărie, “nu te apropia de câine că te muşcă”), are, parcă, o plăcere sadică în a-i spune lui Cris: “nu te urca pe scaun (de ex), că ai să faci buuf (pauză în care copilul se uită nedumerit)… şi ai să te loveşti.. şi ai să spui au… şi ai să plângi (pauză în care se uită dacă băiatul urmăreşte, apoi întăreşte din cap: daaa, ai să plââângiii)” :O I-a zis aşa de vreo două ori. Acu, dacă începe, nici nu mai aştept să termine… iau copilul pe sus şi îl scot din cameră, găsindu-i altă ocupaţie, în altă parte. Nici nu m-am mai complicat să îi explic. Oricum sunt nebună că îl port “crăcănat”, îl alaptez la mai mult de 3 luni etc 

Evident, cred că nu mai e cazul să menţionez chestii precum “(dacă faci/nu faci cutare chestie), vine miliţianul să te ia/bau bau/moşul” etc etc. Deşi le-am auzit prin parc spuse altor copii, nu au apus încă (ba şi cu Cris ţin minte că a avut o bunicuţă băgăcioasă o tentativă de a scoate “miliţianul” la înaintare, dar i-am retezat-o eu scurt şi deloc politicos, cu un “mulţumesc, dar mă ocup eu, iar copilul oricum nu ştie de prostii dintr-astea”  ).

6. “Ia şi mănâncă, dacă nu, îţi mănânc eu tot!” Altă tâmpenie pentru care am făcut scandal unor rude. Mai ales că, în momentul în care a zburat porumbelul, copilul mânca bine-mersi. La fel cum sunt contra “îndopatului” copilului atunci când nu vrea să mănânce, consider că nici replica asta nu aduce nimic bun. Din contra. Doar multă nesiguranţă, doar ameninţare, doar viitoare probleme cu alimentaţia (eating-disorders). Care e sensul să ameninţi un copil că, dacă nu mănâncă acum (fie că vrea sau nu), i se va lua mâncarea? Ce minte bolnavă (io am un nod în gât de nervi numai când scriu) s-a gândit să inducă frica asta unui copil?

7. “Încă mai sugi? Vaaai, ce ruşineeee! Eşti prea mare pentru aşa ceva!” Asta ar putea fi inclusă la capitolul “ruşinare”, dar, pe mine, mă enervează suficient încât să îi dedic un capitol separat. Pe lângă faptul că e o băgare în seamă absolut nejustificată şi o totală lipsă de respect faţă de mine ca mamă (eu sunt acolo, mie mi se judecă alegerile, dar adresarea se face indirect, nu mie, ci copilului, de parcă nici n-aş fi prezentă), replica în sine e şi foarteilogică. Acelaşi copilaş care e “prea mic” pentru orice ar vrea el să întreprindă de unul singur, devine, deodată, “prea mare” pentru ceva. Şi acel ceva este… ceva de mâncare (există limită superioară de vârstă pentru mâncăruri? Poţi fi “prea mare” pentru a mânca ceva?). Şi foarte împotriva recomandărilor OMS (care spun că un copil trebuie alăptat exclusiv în primele 6 luni, apoi, în paralel cu solidele, se va continua alăptarea până la 2 ani şi peste“).

Aşa că rog insistent binevoitorii care nu au habar ce vorbesc să se abţină. La replica asta, răspund în funcţie de moment, de la un foaarte sec „vă rog să nu-i mai spuneţi asta copilului meu, îl voi alăpta cât vrem noi doi şi nu e nicio ruşine” la replici sarcastice. Oricum, insistent rog… nu mai spuneţi asta copiilor!

8. “Spune “săru-mâna”!” Sau “mulţumesc”. Sau “pardon”. Sau, mai incolo, “o poezie” (la asta cu poezia am deja textul pregătit: “ştie, cum să nu ştie poezii, dar preferă să asculte…nu-i aşa că-i spuneţi dvs. o poezie?” - plus una bucată rânjet care să dea de înţeles cam care e părerea mea despre cei care văd în orice copil un actor de circ bine dresat).  Şi, bineînţeles, orice părinte care vrea să-şi ridice în slăvi propriile “competenţe în educarea copiilor” nu va uita, demonstrativ, de faţă cu un public adult, nici celebrul – şi atât de umilitorul!! -… “cum spuuui?”.

Astea iar cred că mi-au lăsat ceva sechele. Pentru că, pur şi simplu, mi se face rău când le aud. Prefer să am parte de un mic “needucat” decât să folosesc, vreodată, una dintre replicile astea pe copilul meu. La fel cum mă scot din sărite şi cei care îi zic lui Cris “paaa” de 100 de ori, doar-doar o răspunde. Şi, poate, în sinea lor, se miră de ce eu nu reacţionez cu “haai, spune paaaa lu neneaaa“. Uite nu. Copiii nu-s robotei, să le înregistrezi “poezia” şi ei să o recite în circumstanţa x. Când va dori să salute, o va face. Pentru că da, îi voi explica,atunci când va înţelege, ce înseamnă aceste formule şi când se folosesc şi de ce. Dar fără presiuni, fără “cum spuuui”-ul ăla care pe mine mă făcea să urăsc vizitele şi adulţii şifăţărnicia lor (aia în care copilul e luat în şuturi că nu zice “săru-mâna” nu ştiu cărei “tanti”, aceeaşi tanti pe care mama, peste jum de oră, o bârfeşte cu o terţă; aia în care tre să urezi “bună ziua” celui care ţi-a lovit câinele drag de la scară, când tu i-ai transmite ceva din… total alt registru). Şi până va înţelege, am grijă să nu uit să audă mereu “bună”, “mulţumesc”, “pardon” etc în relaţiile din jur. Şi, mai ales, să nu uit să îi spun lui“mulţumesc” când mă ajută etc. Copiii nu excelează în a asculta ce li se spune, în schimb… sunt aşi în copierea modelelor comportmentale din jur. Exact ăsta e principiul pe care vreau să merg în educaţia copiilor mei. Nu frecare la cap…  ci exemple bune.

Pare simplu dar… nu e. E o muncă enormă… o luptă continuă cu toate “setările greşite” cu care noi, părinţii, am fost trimişi în lume.

Şi pentru că am ajuns aici… nu, nu vă închipuiţi că eu sunt mama-model care respectă mereu tot ce am scris mai sus. Din contra. Fac o mulţime de greşeli, pentru că, repet, e foarte greu de învins modelul parental asimilat în copilărie. Adică mai scap (şi mă mir şi eu de unde vin) câte-un “nu-i voie”, câte-un “dacă nu mănânci, nu mergem în mall” şi alte astfel de treburi… triste  Dar consider că lista de mai sus e… un model pe care mă chinui să-l urmez cât mai mult posibil. Chiar dacă nu reuşesc 100%. Măcar văd un pas înainte în conştientizarea faptului că astfel de texte nu sunt sănătoase…

Şi asta rog şi pe cei din anturajul copilului meu. Şi le mulţumesc în avans pentru înţelegere şi răbdare şi deschidere.

Lista nu e nici pe departe completă, sigur voi mai adăuga, în timp, măcar şi-n comentarii. Vă invit să faceţi acelaşi lucru.

Şi dedic acest articol tuturor copiilor din noi, adulţii de azi, pe care astfel de replici i-au umilit, durut, ruşinat, inhibat, supărat… şi care, citind, promit ca măcar o parte din aceste texte să nu le transmită mai departe propriilor copii…

http://www.wrapsling.ro/blog/2011/11/25/ce-nu-as-vrea-sa-auda-copilul-meu/